CAFEA. „ROMÂNEASCĂ"!

  În ultimii patru-cinci ani am auzit pe mai toţi străinii intoxicaţi cu cafea solubilă şi filtru cerând, în restaurantele bucureştene, cafea românească! Era felul lor de a cere cafeaua fiartă cum o facem noi, adică turceşte.

  l ceaşcă de 100 ml apă (feligeanul e mai mic, ceea ce scurtează plăcerea ritualică a sorbitului, şi aşa legumit cât se poate)

  2 linguriţe cafea măcinată l linguriţă rasă de zahăr (sau cât vă place) început de basm vechi: Se pune apa la fiert într-un ibricel de alamă, în nisip încins (aşa cum se făcea cafeaua cândva, pe insula scufundată Ada Kaleh). Dar, dacă nu-i alamă şi nu-i nisip, atunci e bun şi un ibric smălţuit pe un foculeţ miniatural, să dea timp cafelei să se încingă

  Deci, reluăm: într-un ibric se pun la fiert pe foc minuscul o ceşcuţă de apă, 1 linguriţă de cafea şi zahărul

  Pe măsură ce se apropie de clocot, se ia caimacul ce se formează cu o linguriţă şi se pune în ceşcuţă

  Când a dat în câteva clocote se pune încă 1 linguriţă de cafea, se acoperă şi se dă deoparte, să se aşeze zaţul şi să-şi dea cafeaua ce are de dat

  Se toarnă în ceşcuţă

  Constantă a vieţii noastre ca şi oxigenul sau apa, cafeaua aceasta fiartă-infuzată apare în biografia mai fiecărui român în adolescenţă, o dată cu primele exprimări sexuale mai clare, şi îi e interzisă aproape întotdeauna la vârsta iertărilor jenante. Să fie deci o legătură între frontierele biologice ale libidoului la români şi cafea?

  Şi să mai căutăm oare şi o semnificaţie mai specială în faptul că, oricărui oaspete, românii îi oferă, în primul rând, şi în primul rând, o cafea?

  VINURILE MIORITICE, VINURI MIORITIZATE

  Vechea mentalitate românească consideră pâinea şi vinul „hrana totală", într-o variantă a legendei despre Baba Dochia, aceasta îi cere lui Dumnezeu mâncare, înţelegând prin aceasta pâine şi vin – ca elemente definitorii ale mâncării omului.

  Vechi ceremonii —, „gurbanul" (l februarie, în Teleorman, când în cadrul unor petreceri se stropesc viile cu „vin vechi") sau „praznicul viilor" (25 martie, în Gorj, când se organizează procesiuni pe dealurile cu vii, iar vinul şi colacii sunt element cu rol ritual principal), sărbători ale speranţelor în viitoarea recoltă, ca şi „culesul viilor" („christovul" sau „hrisovul viilor" —27 septembrie), celebrare a vieţii şi rodniciei, relevă rămăşiţe ale mitului lui Dionysos, mit legat de cultul băuturii învestită cu puteri magice de asigurare a abundenţei şi fericirii.

  Plosca cu vin —devenită simbol al nunţii-este prezentă în momentele mai importante ale ceremoniei, în toate zonele tării, iar paharul cu vin din care gustă tinerii (numit şi paharul „comun" sau „de obşte") are semnificaţii ţinând de bucuria momentului, dar şi de soarta comună a viitorilor soţi.

  În unele regiuni (de exemplu, Oltenia-Gorj) momentul intrării miresei în noua gospodărie este marcat printr-un ritual în care prezenţa vinului este nelipsită. Intrând în curte, mireasa înconjoară o măsuţă pe care este aşezată o pâine şi un vas cu vin. în casă este primită, de asemenea, cu o pâine şi un vas cu vin. Obiceiuri asemănătoare se regăsesc şi în alte regiuni ale ţării, probând existenţa unui fond comun de credinţe privind rolul ritual al vinului.

  Strângerea darului pe o bucată de pâine stropită cu vin, în speranţa înmulţirii magice a banilor, este, de asemenea, o practică rituală comună atât la botez cât şi la nuntă în multe zone ale ţării.

  Riturile de înmormântare şi cele legate, în genere, de cultul morţilor, păstrează, de asemenea, vechile credinţe în valenţele rituale ale vinului; trupul mortului, coliva, ca şi mormântul sunt stropite cu vin (reminiscenţe, poate, ale libaţiunilor romane pe morminte), participanţii la masa de pomană mănâncă mai întâi pâine stropită cu vin (în sudul ţării —„calăvie"), varsă o picătură de vin înainte de a bea paharul (pentru cei morţi), ulcica ce se oferă în zilele de pomenire a morţilor conţine, adesea, vin,

  (din Qfelia Văduva – „Paşi spre sacru") vinuri din românia

  Mulţumită unor autori recenţi – în primul rând lui Mihai Macici (autorul unei lucrări de referinţă, „Vinurile României") şi lui M. Ogrinji şi I. Neamţu („Sub zodia lui Bachus") – mulţumită şi articolelor şi cărţilor prof, Valeriu Cotea, prof. Nicolai Pomohaci, prof. loan Nămoloşanu, dr, Stoian Viorel, prof. Avram Todosie, dr. Ion Puşcă, avem azi o anume imagine a viniculturii româneşti, destui de clară chiar dacă incompletă. Extrem de rezumativ şi numai sub beneficiu de inventar de amator, înşir aici numele marilor podgorii şi a vinurilor din România (asta numai ca să ştiţi unde să căutaţi vinul preferat), Ciclul vegetal al viţei de vie, lung de aproximativ o jumătate de an, începe la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie şi marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate ursului, viţei de vie şi pomilor fructiferi (Martinii de Iarnă, Arezanul Viilor, Târcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua Omizilor, Trif Nebunul şi altele).

  După aproximativ două luni de zile, în preajma echinocţiului de primăvară, se dezgroapă viţa de vie, îngropată toamna, şi i se taie corzile. La Sântamârie se angajează pândari şi se „leagă" magic plantaţiile de viţă. La Schimbarea la Faţa se gustă poama nouă.

  De Ziua Crucii sau Cristovul Viilor se începe culesul strugurilor şi se bat nucii plantaţi la vie.

  Ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie este viaţa ascunsă şi miraculoasă a viţei de vie care continuă să trăiască şi „dincolo", după moartea plantei, la încheierea ciclului său vegetal. Băutura fermentată, vinul este considerată o „licoare a tinereţii", o „apă vie" care alungă starea mohorâtă a omului şi realizează, prin beţiile rituale, legătura mistică între participanţii alaiurilor cu zeul trac Dyo'nisos.

  Vinul este astăzi o băutură rituala consumata obligatoriu în nopţile de An Nou, lordânitul Femeilor, Sântion, îngropatul Crăciunului, Măcinici.

  (după îon Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  COTNARI (nord-vest de Iaşi) – vinuri albe

  Soiuri principale: GRASA DE COTNARI şi FRÂNCUŞA, apoi FETEASCA