totul la un hotel – de la camerele frumos aranjate până la holurile spaţioase, de la costumele menajerelor la ţinuta majordomilor, de la politeţea recepţionerilor până la paturile imense cu perini multe, de la băile îmbrăcate în marmură până la bomboanele sau coşurile cu fructe pe care le găsea pe pat la sosire. Cel mai mult îl încânta clopoţelul de la recepţie, în puţinele locuri în care acesta mai putea fi găsit.

De multe ori stătea în holul vreunui hotel şi privea lumea pestriţă ore în şir, cu laptopul în faţă. Câteva dintre cărţi le scrisese chiar în aceste vaste spaţii deschise, de-a lungul şi de-a latul lumii. Zumzetul oamenilor eleganţi care târau bagaje nesfârşite după ei, destinele ce se încrucişau pentru o scurtă durată şi pentru ca apoi să se despartă pentru totdeauna îl fascinau. Câteodată făcea pariuri cu sine însuşi şi încerca să ghicească cu ce se ocupau toţi acei oameni, le studia chipurile, îmbrăcămintea, comportamentul. Avea o memorie atât de extraordinară a feţelor, încât dacă văzuse una care îl interesa într-un hotel şi o revedea după ani, îşi amintea unde o zărise înainte. Îi plăceau oamenii care nu îl cunoşteau şi pe care nu îi cunoştea, care nu ştiau cine era şi nu voiau nimic de la el. Intra uşor în vorbă cu toată lumea, în multele limbi pe care le cunoştea, iar de multe ori replicile lui surprinzătoare, de o caldă ironie, le lăsau amintiri frumoase multă vreme celor care îl întâlniseră. Era un om dăruit cu mult „esprit” şi cultura lui enciclopedică ale cărei baze le pusese în copilărie, în uriaşa bibliotecă labirintică din casa bunicului şi a tatălui său, adăuga la farmecul său personal un plus de autenticitate.

Ştia aproape întotdeauna mai mult decât oricine altcineva despre aproape orice, bineînţeles ca diletant. Putea discuta cu aceeaşi naturaleţe şi lejeritate cu un medic sau cu un şofer de taxi. Fermecase orice chelneriţă care îl servise vreodată la vreun restaurant, dar era strălucitor şi când vorbea despre istoria cinematografului sau sexul îngerilor. La un moment dat, chiar îi trecuse prin cap să se şi mute într-un hotel. Însă dependenţa obsesivă pe care o dezvoltase în relaţia cu multele şi variatele sale colecţii îl împiedica întotdeauna. Îşi cunoscuse aproape toate iubitele în hoteluri. Aşa că era doldora de amintiri plăcute.

Hotelul Central Park îi plăcuse din prima pentru combinaţia de vechi şi nou, pentru intrarea care semăna cu poarta de acces a unui teatru parizian plin de lumină caldă şi de culoare, dar fără explozia ţipătoare de afişe şi becuri în toate culorile de pe Broadway. Îi plăceau, aşadar, lemnul şi fierul forjat în combinaţie cu covoarele colorate în roşu, cu modele clasice şi crini imperiali, tablourile unor artişti locali sau care trecuseră pe acolo, agăţate pe coridoare. Sigur, totul era un pic kitsch, însă ce ar fi viaţa fără un pic de exces de decorativ, fără acea parte rozacee şi liniştitoare de bun-gust din prostul-gust. Şi se îndrăgostise de barul-restaurant cu aer de reşedinţă din Anglia, cu lambriuri închise la culoare şi cu alternanţa de cotoare de cărţi îmbrăcate în piele şi sticle de vin amintindu-i foarte mult de casa unde crescuse. Nu era Ritz sau Four Seasons, dar cel care construise aşa ceva într-un oraş în care cele mai răsărite hoteluri aveau, în cel mai bun caz, un aer rustic, merita felicitat.

Charles traversă parcul central care era, de fapt, un pâlc de copaci cu câteva bănci şi intră în hotel. Îl întrebă pe recepţionerul care îl salutase cu zâmbetul până la urechi dacă se terminase conferinţa. Acesta îi răspunse afirmativ şi îi dădu cheia. După obiceiul lui, în aşteptarea cheii, privise în jur în holul îngust. Pe un fotoliu din catifea roşie, cu ramă aurie din lemn o femeie îl fixa de când intrase. Ochii lor se întâlniră doar un moment, deoarece Charles plecă privirea. Gambele ei, care se sprijineau pe tocuri de 15 cm, aveau o musculatură cum numai la concursurile mondiale de culturism se puteau vedea. Fusta îi plesnea peste pulpe, lăsând să se intuiască acelaşi tip de musculatură exagerată. Din uşa barului apăru un alt uriaş cu un spate care l-ar fi umplut de ruşine până şi pe Arnold. Se întrebă cum or fi arătând copiii acestui cuplu straniu. Primi cheia şi urcă la primul etaj, la camera 104. Îi oferiseră un apartament liniştit, cu vedere la curtea interioară, cel mai bun al hotelului, însă alesese una dintre cele două camere cu balcon şi cu vedere la parc de deasupra intrării. Acolo îşi băuse cafeaua de dimineaţă, alături de o Cohiba{8} scurtă şi strâmbă cu care se răsfăţa o dată pe zi, când era binedispus.

Capitolul 9

Se trezi brusc şi privi nedumerit în jur. Avu nevoie de câteva clipe ca să se dezmeticească. Soarele care intra prin uşa deschisă a balconului bătuse direct pe el şi îl făcuse să transpire. Era un pic de vânt şi perdeaua balconului se mişca de parcă ar fi fost deranjată de fantome. Se uită la ceas. Era ora şase şi un sfert. Dormise cel mult o jumătate de oră. Când se întorsese în cameră, ieşise pe balcon, privise lung strada pe care treceau sporadic maşini. În zare vedea Turnul cu ceas, cel mai înalt dintre cele nouă turnuri care supravieţuiseră vremii în oraşul medieval. Cu o înălţime de 64 de metri, fusese construit pe la o mie trei sute şi ceva pentru a proteja intrarea principală a oraşului. Părea departe, dar dacă o luai pe scurtătură, prin parc, pe două străduţe, exista o scară din piatră care ducea chiar la turn. Nu era nevoie, cum făceau toţi turiştii, să ocoleşti pe drumul de maşini pentru a intra în piaţa centrală.

I se spunea Turnul cu ceas deoarece în jurul anului 1650 a fost construit în el un ceas imens flancat de statui din lemn reprezentând zeii responsabili pentru numele zilelor săptămânii în latină. Mars, Mercuris, Jovis, Veneris, Satumis şi Solis, adică Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn şi Soarele. Doar ziua de