– Şi ce veţi avea de câştigat din asta?

– Supravieţuirea speciei. Evoluţia presupune progres sau extincţie.

– Credeam că veţi ţinti către transcendenţă, spuse Phelim pe un ton plat.

Marius nici măcar nu privi în direcţia lui, ochii îi rămaseră fixaţi pe Ethan.

– Şi asta nu înseamnă evoluţie?

– Este o evoluţie foarte drastică, replică Ethan.

– Nu diferită de speranţele tale legate de Pelerinaj.

– Şi atunci de ce nu vă alăturaţi nouă?

Marius răspunse cu un zâmbet rece.

– Alăturaţi-vă nouă, Eminenţă.

Ethan oftă.

– Am visat ceea ce ne aşteaptă.

– Ah, deci totul se rezumă la vechea problemă umană: să rişti necunoscutul sau să călătoreşti confortabil.

– Cred că zicala la care vă referiţi este „mai bine cu răul pe care îl cunoşti“.

– Probabil. Eminenţă, noi tot vă oferim ultrapropulsorul.

– Pe care nimeni nu l-a văzut încă. L-aţi menţionat doar.

– ANA tinde cumva să-şi protejeze tehnologiile avansate. Cu toate acestea, vă asigur că este real. Ultrapropulsorul este cel puţin egal cu cel folosit de Raieli, dacă nu mai bun.

Ethan încercă să nu zâmbească în faţa acestei aroganţe.

– Oh, vă asigur, Eminenţă, spuse Marius. ANA nu face cu uşurinţă o asemenea afirmaţie.

– Sunt sigur. Deci, când le puteţi furniza?

– Când navele destinate Pelerinajului vor fi gata, propulsoarele vor fi şi ele aici.

– Şi restul membrilor ANA, facţiunile care nu sunt de acord cu voi o să stea liniştite deoparte lăsându-vă să înstrăinaţi această supertehnologie?

– Da. Nu vă bateţi capul cu controversele noastre interne.

– Foarte bine, accept extrem de generoasa dumneavoastră ofertă. Vă rog să nu vă simţiţi ofensat, dar noi vom construi pentru nave şi propriile unităţi propulsoare mai obişnuite, pentru orice eventualitate.

– Este de înţeles.

Marius se înclină din nou şi părăsi încăperea.

Phelim lăsă să-i scape un mic şuierat de uşurare.

– Deci asta era, suntem doar un factor declanşator în războaiele lor politice.

Ethan încercă să pară blazat.

– Dacă ne aduce ceea ce ne dorim, pot trăi cu asta.

– Cred că ar fi totuşi înţelept să nu ne bazăm numai pe ei. Trebuie să includem în program propriile propulsoare.

– Da, echipa de proiectare a lucrat pornind de la această premisă de la bun început. Rutinele sale secundare începură să scoată fişierele din spaţiile de depozitare din clusterele macrocelulare. Între timp, hai să începem cu câteva aranjamente simple, bine?

Aaron traversă podul de marmură roşie ce se arcuia peste Sisterhood Canal, legând Golden Park de districtul Low Moat. Un câmp fără nicio clădire rezidenţială, numai cu îngrădituri pentru animale de vânzare şi două pieţe arhaice. Păşi de-a lungul cărărilor şerpuite iluminate cu mici felinare de petrol atârnate de stâlpi şi intră în districtul Ogden. Şi acesta era tot un teren acoperit cu iarbă, dar conţinea majoritatea clădirilor de lemn ale grajdurilor oraşului în care aristocraţia îşi ţinea caii şi trăsurile. Era locul în care fusese tăiată în zid principala poartă a oraşului.

Porţile erau larg deschise când trecu prin ele amestecându-se cu micile grupuri de hoinari care se întorceau către întinderea urbană de afară. Makkathran2 era înconjurat de o fâşie de pământ lată de trei kilometri, un parc ce îl separa de vasta şi moderna metropolă care răsărise în jur în ultimele două secole. Un Makkathran2 mai mare se întindea acum pe o suprafaţă de peste o mie de kilometri pătraţi, o reţea urbană ce adăpostea şaisprezece milioane de oameni, din care nouăzeci la sută erau adepţi devotaţi ai Visului Viu. Era acum capitala Ellezelinului, preluând funcţia de la oraşul Riasi, capitala iniţială, după ce, în urma alegerilor din 3379, Visul Viu obţinuse majoritatea în senatul planetei.

Nu exista niciun mijloc de transport cu motor în interiorul parcului, niciun taxi de suprafaţă, niciun tren subteran, nici măcar benzi mobile. Şi, desigur, nicio capsulă nu era permisă în spaţiul aerian al oraşului Makkathran2. Felul în care gândise Inigo era destul de simplu: pe credincioşi nu-i va deranja să meargă pe jos, căci aşa făcea toată lumea pe Querencia. Îşi dorea ca autenticitatea să fie factorul guvernant în citadela mişcării sale. Călăria era totuşi permisă în parc; la urma urmei, aveau cai şi pe Querencia. Ideea îl făcu pe Aaron să zâmbească în timp ce trecea de porţi. Apoi o amintire vagă îi flutură în minte ca o hologramă pe cale să se estompeze. Existase un moment în care galopase strâns agăţat de gâtul unui cal gigantic de-a lungul unui teren unduitor. Mişcarea era puternică şi ritmică şi totuşi ciudat de relaxată. Era ca şi cum calul mai degrabă plutea în salturi decât galopa. Ştia exact cum să plutească împreună cu el, zâmbind larg în timp ce alergau. Aerul îi lovea sălbatic faţa, părul. Deasupra, un cer de safir uimitor de adânc, strălucitor şi cald. Calul avea în frunte un mic corn cu aspect dur, placat cu tradiţionalii ghimpi de metal negru.

Aaron mormăi dispreţuitor. Trebuie să fi fost vreo dramă de imersiune senzorială pe care o accesase în unisferă. Nimic real.

Punctul median al parcului alcătuia o creastă uniformă. Când Aaron ajunse acolo, era ca şi cum ar fi păşit într-o falie în timp. În spatele lui, bizarul profil arhaic al Makkathran2 cufundat în aura sa portocalie, stranie, în timp ce în faţă se aflau blocurile-turn moderne şi reţelele districtuale îngrijite producând o ceaţă multicoloră ce se întindea până la orizont. Capsule regrav alunecau lin în aerul de deasupra în fluxuri de trafic strict menţinute, lungi benzi orizontale de mişcare rapidă înfăşurându-se în intersecţii cicloidale ţesând oraşul într-un dans cinetic de pulsaţii. Pe cerul de sud-est putea vedea luminile strălucitoare ale navelor stelare care alunecau într-un du-te-vino direct în atmosfera de deasupra portului spaţial. O procesiune fără sfârşit de cargouri ce asigurau oraşului legături economice cu planetele