la Tel Aviv spre Ierusalim, când, la o încrucişare invizibilă de drumuri, în timp ce din spate îi asalta o maşină sport claxonând, iar din faţă, de pe contrasens, venea o autocisternă cu remorcă, şoferul trase brusc de volan, cotind pe un drum de pietriş catastrofal, care, de-a lungul multor kilometri, părea să ducă în ţara nimănui. Şi, în timp ce înaintau zdruncinându-se, iar bătrânul şofer mormăia încet ceva în polonă, care suna a înjurătură, în imaginaţia lui Eisenhardt se înfiripau cele mai nebuneşti fantezii. Despre hoţi şi tâlhari la drumul mare şi bandiţi, despre un complot mârşav, şi îi venise în minte gândul insuportabil că nu putuse să lase nici o adresă, pentru că nimeni nu ştia unde în Israel îl chemase legendarul John Kaun. Se şi vedea zăcând ca un amărât într-un şanţ, ucis, dar şi jefuit, eventual cu mâna cu care scria tăiată, pentru că scrisese într-una dintre cărţile sale ceva care din greşeală fusese luat drept o blasfemie religioasă rău intenţionată. Şi Uri Liebermann va veni alergând pentru a scoate mobilul cu calculator şi a scrie un reportaj care probabil că va apărea deja în ediţia de dimineaţă a ziarului.

La un moment dat, când şoseaua rămăsese de mult în urmă, iar în jur nu se mai vedeau decât coline acoperite cu pietre, se resemnase cu soarta sa, îndrăznise să respire din nou şi să-şi relaxeze umerii încordaţi. Dacă se gândea bine, bătrânul nu arăta ca un fanatic. Părea că-şi făcea mai degrabă griji cum va rezista taxiul lui pe bucata de drum plină de gropi. Apoi mai cotiseră odată îndreptându-se spre tabăra ale cărei corturi descriau umbre lungi, minunate în soarele ce apunea.

Chiar când vorbea profesorul despre ajutoarele voluntare şi despre rolul lor în arheologia din Israel, doi dintre ei, un tânăr şi o fată se urcară în maşina albă ce apăruse cumva în spatele lor şi se apropiase tot mai mult, fapt care înfierbântase fantezia scriitorului încă odată. Tânărul se uitase curios spre ei când porniseră cu maşina.

— Cu toată curiozitatea ştiinţifică şi cu tot angajamentul, comentă arheologul cu părul alb, rămân bineînţeles tineri. Bănuiesc că pleacă la Tel Aviv, la o discotecă.

Eisenhardt dădu din cap cu înţelegere. Cu toate că avea spre patruzeci de ani, lui tot i se mai părea straniu să se vorbească despre alţii ca fiind „tineri” pe un ton care arăta că el însuşi nu mai aparţinea acestei categorii.

John Kaun, care după primele saluturi se retrăsese puţin, pentru a da o serie de indicaţii sotto voce unui colaborator, reveni la ei înaintând sigur pe sine, ca un val de provă. El nu era omul să stea pe de lături ca să asculte ce se vorbeşte, asta era indubitabil. Oricui i se adresa, trebuia să-l accepte ca fiind în centrul discuţiei sau îşi făcea un duşman. Un duşman uriaş şi periculos. Apariţia magnatului presei exprima mai mult decât siguranţă de sine, era agresivă într-un mod care indica limpede că acest om dorea să cucerească lumea, ba mai mult, că o va cuceri precis. Eisenhardt pricepu brusc, cu o claritate nebănuită, ce însemna noţiunea de instinct criminal, despre care citise din când în când. Acest om avea instinct criminal. Chiar şi expresia îndatoritoare pe care o arborase în faţa lui Eisenhardt avea un efect calculat; scriitorului i se dădea de înţeles că mai bine afişa o atitudine de bunăvoinţă, căci, cu acelaşi calcul, Kaun l-ar fi zdrobit dacă era necesar sau ar fi servit mai bine scopurilor sale.

— Sper că mă scuzaţi că încă nu am citit nimic scris de dumneavoastră, spuse Kaun cu un surâs la care ochii nu participau. Din păcate nu înţeleg germana. Dar am pus să mi se relateze conţinutul romanelor dumneavoastră şi mi s-a părut foarte interesant.

Şi, spre uimirea lui Eisenhardt, preşedintele consiliului de administraţie prezentă un rezumat pregnant al fiecărui roman, mai bine decât ar fi putut să o facă el însuşi.

— E într-adevăr păcat că nu pot să le citesc, încheie el. Dacă încheiem această aventură - cu succes, sper - voi propune editurii să scoată o ediţie în licenţă, ce părere aveţi?

— Ah, reuşi să spună Eisenhardt pierzându-şi respiraţia. Cred că... ar fi extraordinar.

Ce perspectivă interesantă! De fapt pricepu vag că tipul spusese asta poate doar ca să-l momească, să-l motiveze ca să obţină cele mai bune realizări în ce va trebui să facă aici... Doamne, chiar reuşise!

— Pot să-mi închipui, continuă Kaun, că de când v-a sunat secretara mea vă întrebaţi de ce vă aflaţi aici şi ce doresc de la dumneavoastră.

Eisenhardt dădu afirmativ din cap.

— Da. Întocmai.

— Nu vreau să vă mai chinui în continuare. Faptul că până acum a trebuit s-o fac, a avut motive întemeiate, şi anume că avem de a face cu o problemă care pentru moment cere păstrarea secretului. Deci secretara mea chiar nu ştie despre ce este vorba.

Un zâmbet ca de rechin miji în jurul gurii sale cu buze subţiri.

— Înţeleg.

Trecuse o veşnicie de când făcuse o conversaţie în engleză. Din fericire îl înţelegea pe american destul de bine, şi părea că nimeni nu aştepta de la el să ţină discursuri interminabile.

— De cine aveam nevoie, ca să fiu cât mai direct, era un scriitor de science-fiction. O minte science-fiction, ca să fiu mai exact. Şi, cum dumneavoastră sunteţi unul dintre cei mai buni în domeniu, alegerea noastră a fost clară. Mă bucur sincer că aţi reuşit să veniţi.

Peter Eisenhardt schiţă un zâmbet amar. Asta era totuşi cam grosolan şi dovedea că John nu avea habar câtuşi de puţin despre science-fiction.

— Ştiţi, eu sunt om de afaceri. Comerciant. Un contabil, de fapt. Fără să mă laud, asta înseamnă că nu aş fi ajuns unde sunt acum, dacă nu aş avea un anumit talent ca om de afaceri. Un om de afaceri trăieşte datorită simţului realităţii, iar un surplus de fantezie i-ar putea fi destul de dăunător - vezi şanse acolo unde nu sunt, exagerezi riscul fără să fie cazul - pe scurt, un om de afaceri bun este un tip plicticos. Aşa cum mă vedeţi pe mine, nu-i aşa? Altfel stau lucrurile cu un scriitor cu