fac aşa, ci şi palestinienii. Şi se discută permanent de ştirile neplăcute, oamenii se enervează şi mulţi fac infarct din această cauză. Este o manie; nici nu vă puteţi imagina. Ăsta e Israelul!

Acesta era deci Israelul. La prima vedere, aeroportul David-Ben-Gurion arăta ca orice alt aeroport într-o ţară mediteraneeană: mare, inundat de lumină, înăbuşitor şi plin de oameni. La o privire mai atentă Eisenhardt observă inscripţiile, permanent în trei limbi, în ebraică, engleză şi arabă, soldaţii aflaţi peste tot, care păzeau atenţi, cu o mână pe pistolul-mitralieră. Liebermann dispăruse la un moment dat şi Eisenhardt se lăsă purtat de afluxul de oameni, prin controalele enervante şi amănunţite, care lăsară în valiza sa un haos absolut şi în sfârşit afară din clădirea aeroportului, sub cerul fără nori al Tel Avivului. În spatele grilajelor ce blocau intrarea, se înghesuiau oameni care studiau cu atenţie şi aşteptare încordată fiecare faţă. Din când în când se auzeau strigăte, apoi cei care aşteptau se îmbrăţişau dincolo de grilaje cu nou-veniţii şi se auzeau „Shalom”{3} sau „Salam aleikum!”{4}, şi, de asemenea, râsete şi plânsete. Eisenhardt se simţea, în oarecare măsură pierdut.

Apoi descoperi un afiş din carton în spate, pe care-l ţinea cineva peste capetele celor care aşteptau şi pe care era scris numele său, chiar dacă fără „dt” la coadă: doar Eisenhart. Se îndreptă spre afiş. Bărbatul respectiv era un om în vârstă, plin de riduri, care purta nişte pantaloni gri neglijenţi, de tipul celor care fuseseră la modă în anii '60, şi pe deasupra o cămaşă colorată de o oribilitate de nedescris, cu pete de transpiraţie la subsuori.

Eisenhardt se prezentă şi bărbatul dădu din cap fără entuziasm, bombăni numele său pe care Eisenhardt nu-l înţelese şi explică faptul că fusese însărcinat să-l aducă la Mister Kaun. Vorbea germană cu un accent dur, probabil est-european, şi de aproape arăta şi mai bătrân decât înainte.

Eisenhardt îl urmă prin parcarea aeroportului la un taxi. Pe bordul maşinii era un abţibild ce înfăţişa steagul polonez.

— Sunteţi din Polonia? întrebă Eisenhardt, în timp ce mergeau pe străzile late, şerpuind printr-un peisaj deşertic, lăsând aeroportul în spate.

— Da. Din Cracovia, dar e mult de atunci.

— Dar vorbiţi bine germană. Faţa şoferului rămase neclintită.

— Am învăţat în lagărul de concentrare. Eisenhardt înghiţi jenat şi nu-i veni nici o idee ce ar putea să răspundă. Privi pe fereastră. Acesta era deci Israelul.

 

5

După evacuarea stratului solid de suprafaţă menţionat, de 2 m, s-a ajuns la nivelul +/- 0.00 m. La acest nivel s-a împărţit terenul de săpături într-un caroiaj 5x5 m cu secţiuni de 1 m; liniile caroiajului sunt dispuse pe axa nord-sud (vezi fig. II. 29).

În partea de nord s-a efectuat săpătura între F.20 şi F.13 (câmpul GL; vezi fig. II. 30 pozele de la anexa H) într-o primă etapă. În secţiunea dintre F.20 şi F.19, a apărut un şir de ziduri orientate pe direcţia est-vest din piatră cioplită, care par să reprezinte o încercuire a cimitirului. (w).

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

Stephen şi Judith se plimbau printre corturile voluntarilor veniţi la săpături, mergând spre parcare. Între timp taxiul se oprise în faţa rulotelor, iar Mitsubishiul alb al fratelui lui Judith tocmai trecea în josul jalnicei străzi cu pietriş. Yehoshuah deja le făcea semne prin parbriz.

— E atât de punctual încât îţi poţi potrivi ceasul după el, spuse Judith. Mă întreb cum reuşeşte.

— Mmm, făcu Stephen.

Din taxi coborâră doi bărbaţi, un om palid spre patruzeci de ani cu un vag început de burtă şi început de chelie, care se uita neajutorat în jur, ca şi cum nu ar şti prea bine cum ajunsese aici, şi şoferul, un bătrân adus de spate, care între timp ridică o valiză şi o geantă din portbagaj. Nou-sositul părea să fie o persoană deosebită deoarece atât profesorul Wilford-Smith, cât şi John Kaun îşi făcură apariţia şi îl întâmpinară pentru a-l saluta.

Yehoshuah puse frână de scârţâiră roţile până se opri maşina în faţa lor, ţâşni afară şi îi întinse mâna lui Stephen peste capota prăfuită a maşinii. Era un bărbat masiv, lălâu, cu părul închis şi creţ al sabras-ilor, a evreilor născuţi în Israel.

— Mă bucur că te văd. Ei, te-ai acomodat? După cum am auzit, ai şi făcut primele descoperiri senzaţionale.

— Da, spuse Stephen absent şi făcu un semn cu capul spre taxi. Ştii cumva cine sunt oamenii aceia?

Yehoshuah se uită, deloc precaut în direcţia indicată. Ca detectiv ar fi fost un dezastru.

— Nu, habar n-am. De ce întrebi?

— Faţa mi se pare cumva cunoscută, dar nu îmi amintesc de unde.

Judith îi aruncă o privire iscoditoare, dar nu spuse nimic.

— Bine, spuse Stephen. Poate îmi amintesc totuşi. Hai să plecăm.

Se urcară în maşină, Judith pe bancheta din spate. Yehoshuah porni motorul şi aprinse radioul, la care un crainic citea ceva în ebraică, care după sunet păreau a fi ştiri. Stephen se mai uită odată la bărbatul de peste drum, care purta un costum ce nu-i venea bine şi care tocmai dădea din cap ascultând cu atenţie, în timp ce profesorul Wilford-Smith părea că îi explica ceva cu gestica sa delicată, tipic britanică. Îl cunoştea pe acest om, mai văzuse faţa lui, dar unde? În mod normal se putea baza pe memoria sa privind persoanele şi îl enerva că aparent îl lăsase în pană. Nu îl întâlnise încă niciodată, de asta şi-ar fi amintit. Văzuse undeva fotografia acestui om. „Ce contează?”, se gândi când porni maşina. Precis că la un moment dat, când era important, îşi va aminti.

*

Peter Eisenhardt dădea din cap afirmativ la orice îi explica profesorul în acea engleză a clasei britanice de sus, care avea un efect impunător, necondiţionat de blazat şi îngâmfat. Unele expresii nu le prea înţelegea; între timp engleza lui se ruginise de-a binelea! Deci era vorba de un sit arheologic. Probabil de aceea arăta totul atât de provizoriu şi dezordonat. Mai întâi Eisenhardt se gândise la o tabără de instrucţie a vreunei miliţii de rebeli, apoi la filmările exterioare ale unei pelicule de lung metraj.

Călătoria îi măcinase nervii. Rulaseră pe şoseaua care ducea de