— Da, recunoscu Peter Eisenhardt, eu sunt.

— Am citit câteva din cărţile dumneavoastră, spuse bărbatul şi numi două titluri de romane care, din păcate, aparţineau amândouă altor autori. Mi-au plăcut cu adevărat foarte mult.

Eisenhardt zâmbi chinuit.

— Mă bucur să aud asta.

Se prezentă drept Uri Liebermann, jurnalist şi corespondent extern al mai multor ziare israeliene din Germania. Locuia la Bonn, dar odată pe lună se întorcea acasă la soţie şi copii, pe care reuşise să-i convingă să se mute în străinătate.

— Şi de ce călătoriţi în Israel? voia el să ştie. Faceţi un turneu de lecturi publice? Sau mergeţi în concediu?

Peter Eisenhardt recunoscu că nu participă la un turneu de lecturi publice, iar un concediu nu şi l-ar petrece fără familie.

— Aha, concluziona corespondentul extern plin de viaţă, care probabil avea puţin peste patruzeci de ani şi a cărui frunte înaltă încerca să o compenseze printr-o mustaţă impunătoare, de-a dreptul prusacă, atunci faceţi o călătorie de documentare?

— Cam aşa ceva, recunoscu Eisenhardt.

— Asta înseamnă că acţiunea următorului roman al dumneavoastră o să se petreacă în Israel?

— Probabil.

Un carnet gros de notiţe fusese desigur, ca de obicei când călătorea, primul lucru pe care-l împachetase. Exista o parte din creierul său, care aparent devenise de mult independentă şi care pândea în permanenţă locuri deosebite, expresii necunoscute, persoane interesante şi evenimente, iar aceste observaţii trebuiau notate pentru a fi ulterior valorificate în romane. De aceea această posibilitate nu se putea exclude.

— Extraordinar, extraordinar, se bucură jurnalistul şi începu să cotrobăie prin bagajul său de mână. Ia spuneţi, pot să vă fac o fotografie? Aş dori să public un mic anunţ într-unul din ziarele pentru care lucrez; ceva de genul: „Cunoscutul scriitor german Peter Eisenhardt călătoreşte actualmente prin Israel”. Cred că aceasta ar fi la urma urmei şi în interesul dumneavoastră.

— Cu plăcere.

Şi în felul acesta se lăsă Peter Eisenhardt fotografiat, zâmbi pe cât putea de cuceritor şi după al treilea bliţ Uri Liebermann se declară mulţumit. Mândru îşi prezentă apoi aparatul de fotografiat, un model nou-nouţ, cu un monitor plat pe spate, pe care se putea vedea poza tocmai efectuată aproape în mărime originală, înainte să o stocheze pe un Optical Disc în interiorul aparatului.

— Complet digital, explică el. Şi vedeţi aici pe lateral? Aici pot să introduc un cablu serial şi să descarc pozele pe orice computer obişnuit. Fantastic ce se poate face în ziua de azi, nu? Dar există ceva şi mai bun.

Scoase un obiect plat la iveală, ce arăta ca un telefon mobil, îl glisa spre uimirea lui Eisenhardt pe lăţime pentru a ţine un computer în miniatură în mână, având o tastatură fină şi un afişaj îngust LCD.

— Acum trebuie să ne facem mici şi să trecem neobservaţi, pentru că ăstora nu le place dacă mânuieşti chestii de-astea în timpul zborului. Dar eu trebuie pur şi simplu să vă arăt cum procedez. Scriu aici raportul meu, cu dificultate e adevărat, dar merge foarte bine - degetele mele par să fi devenit mai subţiri de când am acest aparat. Remarcabil, nu? Deci, ce scriem? „Scriitor german celebru vizitează Israelul”. Acesta e titlul. Apoi un pic de gargară; cred că nu adun mai mult de zece sau douăsprezece rânduri, dar împreună cu poza... Părea că îşi calculează deja în minte onorariul. Concentrat, tastă un text scurt; Eisenhardt îl privi peste umăr, dar jurnalistul lucra cu un editor de texte ebraic, aşa că Eisenhardt nu putea recunoaşte nimic din ceea ce scria. Liebermann părea să stăpânească la perfecţie corespondenţa între tastatura cu litere latine şi alfabetul ebraic şi era fascinant să vadă cum rândurile se mişcau de la dreapta la stânga în loc să se formeze invers, cum era obişnuit scriitorul.

— Aşa, spuse el în sfârşit, acum ataşăm şi poza... Scoase un mic cablu din aparent universala sa geantă de umăr, îl introduse în cameră, apăsă câteva butoane şi câteva taste pe mobilul dotat cu calculator, aşteptă câteva clipe şi scoase mulţumit cablul.

— Gata. În mod normal, aş putea trimite articolul direct în computerul principal al redacţiei, dar aici la bord nu merge; probabil că ne-am prăbuşi sau, mai rău, am ateriza din greşeală în Libia, ha ha! Dar o întreb pe stewardesă dacă pot folosi instalaţia telefonică a avionului, de obicei nu e nici o problemă în acest sens. O clipă...

Eisenhardt îl privi uimit cum se deplasează spre partea din faţă a avionului, cu un alt cablu de PC în mână, pentru a începe apoi să discute cu una dintre stewardesele aflate în spatele perdelei de la bucătăria de bord. Apoi dispărură amândoi şi un timp nu se petrecu nimic.

Eisenhardt privi pe fereastră. Nori răzleţi treceau pe lângă ei. Ce se vedea acolo jos era oare Toscana? Sau era încă tot câmpia Padului? Un mozaic verde-maroniu de câmpuri, printre care treceau străzi şi drumuri subţiri ca firele pânzei de păianjen. Şi marea cu o strălucire întunecată. Uri Liebermann se întoarse rânjind.

— Cine a zis că nu se poate? A funcţionat. Dacă aveţi noroc, vă vedeţi în ziar când o să aterizăm... Nu, poate e exagerat. Vă vedeţi în ediţia de seară. Când ajungeţi la hotel, uitaţi-vă pe ziarele evreieşti de acolo.

— Glumiţi.

— Nu, sincer! Bine, în mod normal nu m-aş fi grăbit atât de mult cu ştirea aceasta. Clar. Dacă se petrece ceva dramatic, dacă în Bonn un ministru se exprimă negativ la adresa Israelului - îi tipăresc cuvintele direct aici în cutia mea minune, apăs pe buton şi dacă totul se desfăşoară optim, ziarul cu articolul meu se află patru ore mai târziu la vânzare în chioşcurile din Israel.

— Patru ore?

— Patru ore. Şi ţineţi cont că vorbim aici de o ştire obişnuită. Dacă se petrece cu adevărat ceva important, merge totul mai repede.

— Incredibil.

Eisenhardt era sincer impresionat.

— Verificaţi.

— Cu siguranţă. Chiar dacă mi se pare efortul, sincer spus, exagerat.

Liebermann râse.

— Bine aţi venit în Israel! Credeţi-mă, israelienii sunt complet meshuga{2}, în ce priveşte ştirile. Ascultă permanent radioul, se uită în fiecare seară la televizor la ştiri, de cele mai multe ori şi posturile iordaniene, egiptene şi siriene şi citesc de trei ori pe zi ziarul. Şi nu doar evreii