– Acum, Nancy! urlă el, lăsând-o jos în hol și împingând-o către lobby. Nu-i de glumă!

Fum, cadavre. René aruncă grenade în fața lor ca să elibereze drumul, trăgând-o într-o parte ca s-o protejeze de explozie. Oglinzile se sparseră, din lambriurile de lemn săriră bucăți, zidăria și tencuielile se prăbușiră cu un șuierat lung și un nor dens de fum și praf îi înconjură. René trase de ea înainte, iar ea se împiedică de un soldat împușcat în stomac, care încă mai zvâcnea la picioarele ei. Lobby-ul. René mai rostogoli o grenadă în fața lor spre ușile duble ale intrării principale și, când explodă, auzul lui Nancy se sparse și fu înlocuit de un țiuit intens.

René o trase în stradă printre ușile arzând, apoi o ridică din nou și o aruncă în spatele unei camionete. Podeaua rece de metal era deja lipicioasă de sânge. Franc era trântit lângă ea, cu spatele la cabină, încercând să-și țină măruntaiele cu mâna. Ea îi luă Brenul din poală și începu să tragă rafale scurte înspre germanii care încercau să-i ajungă. Unii dintre ei căzură, alții se risipiră, căutând adăpost. De-abia când ajunseră la marginea Montluçonului se uită din nou la Franc. Stătea nemișcat, se uita în gol, la iadul pe care îl lăsaseră în urma lor.

Capitolul 54

Muncitorii francezi de-abia terminaseră de pus placaj peste ferestrele sparte când căpitanul Rohrbach intră în biroul lui Böhm. Camera părea cufundată în lumina unei după-amiezi târzii, deși nu era nici nouă dimineața.

Cadavrul caporalului fusese luat, dar covorul pătat de sânge era tot acolo. Rohrbach aruncă o privire pe jos când intră și păși cu grijă.

– Treizeci și opt de morți, domnule.

Rohrbach se oferise voluntar să fie noul asistent principal al lui Böhm cu opt ore în urmă și până acum făcuse treabă bună, strânsese informații, interogase martorii și pregătise echipe de lucru care să securizeze din nou clădirea, în timp ce rana lui Böhm se vindeca, iar acesta își examina noua față în oglinda de bărbierit.

Böhm însuși găsise cadavrul lui Heller în coridorul de la etaj. Protejatul lui fusese împușcat de două ori în piept și o dată în frunte. Executat de doamna Fiocca însăși în timp ce-și croia calea însângerată dinspre camera de ședințe a ofițerilor spre biroul lui. Moartea lui Heller îl rănise și îl surprinsese, nu doar pentru că Böhm apreciase capacitatea de muncă și inteligența ofițerului său secund, ci și pentru că bărbații ca el, bărbați pe umerii cărora Reichul plănuise să-și construiască viitorul glorios, fuseseră pierduți. Și fuseseră pierduți din cauza Rezistenței încăpățânate și lipsite de sens a degeneraților ca doamna Fiocca și a aliaților ei subumani din est.

Böhm se hotărâse s-o roage pe soția lui să viziteze familia lui Heller când va avea ocazia. Considera potrivit să jelească împreună cu familia lui atât omul, cât și ceea ce reprezenta el.

Înainte să vorbească cu Rohrbach, Böhm le spuse muncitorilor să plece, iar aceștia ieșiră cu pași târșâiți fără să vorbească.

– Și tabăra maquisarzilor? întrebă Böhm.

Vorbea calm, dar răspunsul urma să facă diferența dacă evenimentele de ieri fuseseră sau nu un succes.

– Baza în sine a fost distrusă complet de bombardamente la începutul serii, răspunse Rohrbach. Echipajele de captură care au intrat înaintea infanteriei au reușit să prindă câțiva luptători și informațiile lor au dus la descoperirea câtorva ascunzători semnificative de arme în zonele din jur.

Trupele de captură erau inovația lui Böhm, adoptată cu entuziasm de comandantul trupelor Waffen-SS, Schultz, care condusese raidul. Era și el foarte conștient cât de dificil era să urmărești parașutele cu provizii. Mai bine să lași Rezistența să facă curat, apoi să le iei resursele cu camioanele când se credeau în siguranță.

– Și atacul la sol?

Comandantul Schultz fusese de acord și că un atac pe întuneric ar însemna pentru SS un avantaj tactic. Pe timp de zi, faptul că Rezistența cunoștea terenul le-ar fi dat un avantaj clar. Întunericul îl reducea. Încă o sugestie a lui Böhm.

– Cifrele finale nu sunt confirmate, dar estimările la ora actuală sunt de vreo câteva sute de maquisarzi morți și mai mulți răniți. Toți luptătorii dispersați, spuse Rohrbach cu o sclipire de satisfacție pe față. Dar comandantul Schultz a fost grav rănit de un luptător în timp ce făcea turul ruinelor taberei. E puțin probabil că o să supraviețuiască.

– Asta e o mare pierdere, spuse Böhm încet.

Rana lui Böhm fusese curățată, cusută și bandajată. Acum îl ustura. Ciudat era că, datorită faptului că studiase în străinătate, ajunsese la maturitate fără cicatricile de duel, considerate de mulți foarte importante în vechile universități germane, dar acum avea una. Doamna Fiocca îi oferise una perfectă, tăindu-i obrazul.

– Ce părere ai despre operațiune, Rohrbach?

Rohrbach tresări surprins, dar, spre lauda lui, stătu o clipă să se gândească și răspunse ferm.

– Un succes fulminant, domnule. De data asta Waffen-SS-ul s-a dovedit a fi perfect capabil să se ocupe de Maquis. Am fost poate norocoși pentru că Șoarecele