Böhm se gândi un pic la Heller. Rohrbach își intra în mână.

– Este șocant totuși că unii dintre ofițerii de aici ignorau măsurile de securitate de bază ca să-și satisfacă poftele dezgustătoare. Scoase o foaie de hârtie din dosarele pe care le ținea sub braț.

– Sugerez următoarele schimbări la protocolul de securitate.

Böhm își aruncă ochii peste foaie în timp ce o așeza pe masă. Foarte de bun-simț. O să includă câteva dintre observații în propriul lui raport. Da, noaptea trecută fusese o victorie, deși, pentru o clipă, când femeia nebună se aruncase din capătul celălalt al camerei spre el cu un cuțit în mână, avusese îndoieli.

Capitolul 55

Echipajul lui Nancy se întoarse doar cât să mai distragă trupele și să mențină deschise rutele de evadare spre vale, dar pe măsură ce orele treceau, amploarea pierderilor era tot mai clară. Câteva dintre cele mai mari rezerve de arme dispăruseră, la fel și spitalul de campanie și proviziile sale, autobuzul lui Nancy și magazia fuseseră distruse. Și oamenii se pierduseră.

Echipamentul lui Nancy era în camionetă, așa că se schimbă din rochia de prostituată înapoi în bocanci și pantaloni largi de-ndată ce se întoarseră și își dădură seama că tabăra era atacată. De-abia ce se îndepărtaseră când focul unei mitraliere lovi rezervorul. Simți căldura pe față ca roșeața rușinii. Camioneta deveni rugul funerar al lui Franc, iar când ea și René se întoarseră înainte de răsărit, îi îngropară rămășițele carbonizate lângă drum și marcară locul cu o cruce făcută din pietre.

După răsăritul soarelui, supraviețuitorii din tabără o luară în grupuri răsfirate prin păduri, de ambele părți ale râului. Evitau drumurile și mergeau pe cărările întortocheate către locul de retragere de lângă Aurillac. Din când în când, un Henschel trecea pe deasupra lor și trăgea fără țintă prin frunziș, sperând că o să nimerească vreun grup. Ratau. Când Nancy și René ajunseră la locul de retragere, Tardivat și Fournier de-abia se uitară la ea. Atmosfera era alta decât fusese după atacul asupra taberei lui Gaspard. Nimeni nu sărbătorea, nimeni nu spunea povești cusute cu ață albă despre eroism și îndrăzneală. Aerul duhnea a înfrângere și oamenii vorbeau doar despre arme pierdute, despre represaliile asupra sătenilor de lângă locul în care fuseseră descoperiți și despre cum populația civilă din Montluçon o să aibă de suferit de pe urma atacului asupra sediului Gestapo.

Nancy se așeză în colțul unui hambar pe jumătate dărâmat. Fournier și Tardivat veniră și ei să doarmă acolo, epuizați, vorbind între ei în șoaptă, în timp ce Nancy se uita în gol la perete și nu prea spunea nimic nimănui. Se gândea la Henri – ce ar fi putut face ca să-l aducă înapoi sau să afle dacă era viu sau mort. Când ajungea Denden, puteau să transmită prin radio cereri de reaprovizionare și poate că în câteva zile o să se întoarcă la Böhm, să se predea. Trebuia mai întâi să pună lucrurile în ordine. Îi lăsase să se descurce singuri la câteva ore după ce găsiseră un spion în tabără. Durerea surdă că nu știe ce se întâmplă cu Henri, care devenise o prezență familiară de când îl arestaseră, se transformase într-o agonie omniprezentă începând din acea noapte în Courçais. O înnebunise, iar nebunia ei îi costase scump pe oameni. Și ei știau asta.

Mai trecură două zile până îl revăzu pe Denden. Venea în spatele unui grup jerpelit condus de Gaspard. Când îi văzu fața, palid de oboseală și durere, se temu că e rănit.

– Radioul nu mai e, Nancy, fu primul lucru pe care i-l spuse când dădu de ea în hambar. L-am distrus când am crezut că ne cotropesc.

– Acum nu mai ai nimic, spuse Gaspard, așezându-se greoi pe jos în fața ei. Fără bărbații tăi bogați din Londra, nu ai nimic. Nici mâncare, nici arme și nici soldați.

Nancy se uită în sus spre grup, la ultimii ei ofițeri superiori. Păreau distruși, dezamăgiți.

– Ar fi trebuit să fii aici, spuse Gaspard ca să se asigure că știe. Ai lăsat-o pe curva aia mică să ne dea de gol locația și după aia te-ai dus în misiunea ta imbecilă. Ai luat cei mai buni oameni de la posturile lor când aveam mai mare nevoie de ei.

Nimeni, nici Tardivat, nici Fournier, nici măcar Denden, nu încercă să-l contrazică.

– Bine. Sunt un nimic, sunt un rahat, spuse ea fără vlagă. Dar tot avem o treabă de făcut. Grupul acela armat...

Denden începu să-și scoată bocancii, schimonosindu-se rău în timp ce făcea asta.

– Treaba aia s-a anulat, Nancy. Ne întoarcem la misiunile obișnuite de chinuit nemți sau ne-am întoarce dacă oamenii noștri nu ar fi împrăștiați. La fel și armele.

– O sută de morți și două sute de răniți..., continuă Gaspard.

– Aoleu, gata, Gaspard! țipă Denden. A înțeles ideea.

Gaspard se întoarse spre el și Nancy se întrebă dacă în sfârșit o să se omoare acum, aici, să-l scutească pe Böhm de o grijă. Gaspard atacându-l pe Denden, Nancy luptându-se cu Gaspard, Fournier cu ea. Dar