deși Gaspard deschise gura să vorbească, să-i spună ceva plin de ură lui Denden, se opri. Chiar și el era prea demoralizat ca să mai lupte cu pasiune. Ea reușise să-i doboare pe toți.

Își puse capul în palme, apoi simți o mână pe umăr. Era Tardivat; îi oferi o sticlă cu apă. O luă și-i mulțumi. El nu răspunse. Trebuia s-o dreagă, trebuia. Era mai important decât durerea ei, mai important astăzi, în acest moment, decât Henri. Voia să se oprească, să se facă mică și să moară când își dădu seama de asta. Nu mai avea cum să scape; nu avea cum să dispară și să se ducă la biroul lui Böhm ca un martir. Asta era treaba ei; asta trebuia să facă.

– Mai ai cartea cu coduri, Denden?

El dădu din cap, fără să se uite la ea.

– Atunci mă duc să fac rost de un radio. Ai spus ceva despre unul în plus în Saint-Amand? Era al fetei care a fost prinsă în martie?

– N-o să ajungi până acolo, spuse Gaspard ridicându-se în picioare. Eu mă duc să mă ocup de oamenii mei.

Denden așteptă până când Gaspard ieși afară din hambar înainte să răspundă.

– Da. M-am oprit acolo să beau un pahar cu prietenul meu motociclist. Bruno de la cafeneaua din piață unde eram ne-a spus că mai are unul ascuns. Dar nu mai avem mașini, Nancy. Toate camioanele s-au dus.

– O bicicletă atunci, spuse ea ferm.

– Dar Saint-Amand e la peste o sută de kilometri.

– Mai puțin dacă o iei peste dealuri.

Nu avea nevoie de hărțile pierdute ca să știe asta. Știa drumurile și potecile din zonă aproape la fel de bine ca Gaspard. Denden, Fournier și Tardivat schimbară priviri precaute.

– Pot să-ți fac rost de o bicicletă, spuse Fournier într-un final.

– Dar de ce trebuie să mergi tu, Nancy? întrebă Denden. Nu poți să trimiți un băiat? Tu trebuie să vezi ce depozite de arme sunt încă în siguranță și să le dai oamenilor arme.

– Mai ai carnețelul meu, Denden?

El băgă mâna în buzunarul de la spate și i-l arătă.

– Atunci o să te descurci. Tu și Fournier și Tardivat. Numai eu pot să trec de punctele de control. Nimeni altcineva de aici nu poate.

El băgă carnețelul la loc în buzunarul ei și o luă de mâini.

– Nancy, fața ta e peste tot.

– Nu-mi văd fața când trec prin punctele de control! Văd o gospodină. Uite, știu că am fost tâmpită. Am dat-o-n bară. Trebuie s-o repar.

Băgă mâinile în rucsac și scoase rochia pe care o purtase în raidul Gestapo. Era țeapănă de la sângele uscat.

– Tardi, poți să transformi asta în ceva onorabil? Să mă îmbraci ca o văduvă de război? Doamne, ce n-aș da să am materialul de la cămașa aia de noapte acum.

Tardivat își aprinse o țigară.

– Mai e o parașută în rucsac.

– Poți s-o faci, Tardi?

El tresări când îi spuse numele.

– Da, pot s-o fac, mon colonel. O să fie gata mâine-dimineață. Ar trebui să dormi, să te speli. Arăți ca o vrăjitoare din basme, nu ca o gospodină.

Luă cârpa aceea însângerată de rochie de la ea și ieși din hambar. Nancy se uită după el cum se duce, gândindu-se la cămașa ei de noapte. El o făcuse ca gest de admirație, de camaraderie, de prietenie, iar ea o pierduse. O pierduse și omorâse și oameni. Avea nevoie de ea.

Se ridică și Fournier și îl atinse pe Denden pe umăr.

– Ar trebui să începem cât de curând, Denis.

Denden dădu din cap.

– Un moment, spuse el, apoi așteptă ca Fournier să iasă din hambar. L-ai omorât pe Böhm? întrebă el. Știu despre oferta pe care a făcut-o în Courçais, ce a spus Anne.

Asta simplifica într-un fel lucrurile.

– Nu. A spus că Henri e încă în viață, dar știu că acum trebuie să repar asta, Denden. Nu pot să mă duc să-l caut până nu terminăm.

El se ridică și îi puse mâna pe umăr.

– Îmi pare rău, Nancy.

– Jules a supraviețuit? Nu l-am văzut.

El își întoarse privirea de la ea.

– Da, dar nu îndrăznește să vorbească cu mine după ce Gaspard... Ar fi bine să te culci.

Apoi plecă și el.

A doua zi se trezi cu dureri de la pământul rece și vânătăile pe