care le căpătase în timpul raidului. Se duse să se spele într-unul din râulețele reci ca gheața care curgeau dinspre munți către râul din vale. Cineva îi spusese odată că ploii îi luase sute de ani să sape prin sol și să iasă pe partea cealaltă, prin aceste izvoare, purificată și îmbogățită. Își curăță sângele de sub unghii și se frecă până avu pielea rozalie, după care își puse pe ea rochia pe care i-o spălase și i-o reparase Tardivat și pe care o făcuse mai decentă cu mătasea recoltată din parașută. Era un pic cam mare pentru ea acum, dar Tardi îi dăduse un cordon, asemănător cu ce văzuse la femeile din Chaudes-Aigues – o tentativă foarte franțuzească de a face foametea să pară acceptabilă din punct de vedere artistic. Își întinse părul pe după urechi și își puse pantofii. Nu bocancii militari, nici tocurile, ci chestiile alea ieftine și fragile făcute din carton pe care le purta când trebuia să treacă de punctele de control obișnuite.

Oamenii împrăștiați pe la focurile de gătit se uitau la ea cu mirare. Se obișnuiseră s-o vadă în pantaloni largi și tunică militară și reapariția bruscă în chip de femeie franceză obișnuită îi șocase. Denden și Tardi așteptau lângă hambar, cu o bicicletă cu cadrul de metal între ei.

– Fournier a livrat asta pentru tine, spuse Denden în timp ce se apropia, încercând să pară vesel.

Fournier însă nu rămase să-și ia la revedere, se gândi ea.

– Și am găsit ăștia.

Îi dădu o pereche de ochelari de citit.

– I-am luat în caz că ai mei s-ar fi spart și tot încerc să-mi aduc aminte numele pieței cu cafeneaua și Bruno... dar nu-mi amintesc nici să mă tai.

Începu să descrie piața, felul în care lumina bătea pe pereții clădirilor după-amiaza și să aducă laude ospitalității de care se bucurase, până când Nancy îi puse mâna pe braț și el se opri.

– O găsesc, Denden.

Se temea pentru ea, își dădea și ea seama, sub tot bodogănitul ăla. Tardi se dezlipi de perete și pescui ceva din buzunar. O cruciuliță pe un lanț. I-o arătă, apoi, fără să mai spună ceva, i-o legă în jurul gâtului. Pentru o clipă i se păru că îi arde pielea, dar nu, metalul era doar rece.

– Ești credincios, Tardi? întrebă ea.

Nu se uită în ochii ei, dar tonul lui nu părea supărat.

– Am încercat să fiu; n-am reușit mereu. Dar dacă e să arăți ca o văduvă de război... Ele cer îi ajutor lui Dumnezeu.

Capitolul 56

Concentrează-te, Nancy! Era zi de târg în Saint-Amand și ar fi putut să se piardă un pic în mulțime, dar asta însemna și că sunt foarte mulți ochi pe stradă care ar fi putut s-o recunoască. Posterele alea nenorocite. Își puse ochelarii pe care i dăduse Denden; făceau lumea să pară un pic strâmtă, dar nu o orbeau. Asta, plus rochia destul de sărăcăcioasă și o pălărie nu foarte elegantă făceau ca bărbații s-o treacă cu vederea.

Nu erau foarte mulți oameni în piața principala și în fiecare colț erau soldați germani sprijiniți de pereți. Rememoră descrierea cafenelei pe care i-o oferise Denden. O piațetă mică, spusese el. Lângă un râu cu un castan în mijloc. Atunci nu era asta. Asta avea o biserică de-o parte și primăria de cealaltă și era sus pe dealul.

Se opri lângă o tarabă să-și umple sacul de sfoară cu niște cartofi și o varză ofilită. Acum era doar o femeie care se întoarce acasă de la piață. Își luă bicicleta și o împinse pe lângă soldații din sudul pieței. Nu se uită la ei, dar nici ei nu se uitară la ea. Era invizibilă pentru ei.

Drumul cobora abrupt spre râu, trotuarele înguste erau pustii acum, iar casele erau zăvorâte și reci. Se uita în stânga și-n dreapta să vadă vreun indiciu spre piațetă. Oare spusese Denden ceva despre peisaj, ceva care s-o ajute să-și dea seama în ce direcție s-o ia când ajunge la râu? Trebuia să ghicească. Stânga, iar dacă nu găsea, urma să facă un mic spectacol tâmpițel cum că se uită prin buzunare și se frământă pentru ceva. Doar o persoană obișnuită care lăsase ceva în urmă în timpul cumpărăturilor și trebuia să se întoarcă.

Râul era învolburat de apele ploilor de vară, clocotea pe sub arcadele antice ale podului de piatră. Nancy zâmbi. Era prea îngust pentru un jeep plin de soldați, așa că Rezistența nu trebuia să-l arunce în aer. Poate o să mai supraviețuiască încă cinci sute de ani. Se opri de parcă admira priveliștea. De partea cealaltă a râului erau un drumeag și o fâșie de pădure. La dreapta și pe aceeași parte, drumeagul era înghesuit între apă și unul dintre vechile ziduri al orașului.

Stânga deci. Dumnezeule, era bucuroasă că nu trebuia să opereze într-un oraș. Aproape că putrezise din cauza umezelii pădurii până când băieții îi găsiseră autobuzul, dar măcar nu fusese nevoită să trăiască zi de zi sub ochii pe jumătate închiși ale acestor clădiri, să ghicească ce se șoptește, compromisurile și colaborările care se petrec în spatele ușilor închise.

Trecu pe