lângă două depozite părăginite și aruncă o privire spre biserică. O sclipire verzuie printre fațadele de lemn ale caselor din vechea piață îi atrase atenția. Coti și se trezi în piața lui Denden.

Era exact cum o descrisese, ca o caricatură a unui orășel francez, clădirile înalte se sprijineau unele de altele, iar o latură era ocupată de zidul lateral al unui vechi seminar. Copacul din centru părea și el străvechi, gros și noduros, dar încă mai trimitea muguri proaspeți spre cerul de vară. Frunzele se agitau și șopteau în adierea vântului și Nancy se gândi la miile de trupe care mărșăluiau prin nordul Franței, la fiecare dintre cei care alcătuiau armata, la valul proaspăt de speranță.

Își sprijini bicicleta de un zid pe una dintre aleile înguste care porneau din piață și își puse sacoșa pe braț. Cafeneaua era deschisă, dar nu avea parole, nu avea coduri, și Bruno, tânărul șarmant de care vorbise Denden, fusese probabil trimis să muncească în Germania sau dispăruse pe dealuri. Intră.

Era un locșor destul de urât. Câteva mese și barul de zinc; trei clienți, toți bătrâni, și barmanul. Acesta era un munte de om, cu brațe grele și rumen la față. Părea prea bine hrănit ca să fie cinstit. Se gândi la speculanții pe care îi cunoscuse în Marsilia. Oricare dintre ei era în stare să-ți taie gâtul pentru o sută de franci, dar erau prea necooperanți, prea independenți ca să aibă de-a face cu naziștii. De oamenii în costum, cu servietă și pantofii lustruiți trebuia să te ferești.

Ceru un brandy și când plăti, dădu paharul peste cap și îl lăsă pe bar.

– Mai lucrează Bruno aici? Un prieten vechi de-al lui m-a rugat să-i transmit un mesaj.

Barmanul ștergea un pahar cu un prosop murdar.

– Spuneți-mi mie mesajul, o să-i transmit când îl văd data viitoare. Dacă-l văd.

Ea se uită la el.

– Poate mai aștept. Să vedem dacă apare.

El ridică din umeri și spuse, un pic prea nonșalant:

– Dacă e în legătură cu bicicleta pe care o vinde, e în spate. Puteți veni s-o vedeți dacă vreți.

Ultimul lucru pe care voia Nancy să-l vadă era încă o nenorocită de bicicletă – de-abia putea să se miște oricum și era sigură că glezna îi sângera.

– Exact! spuse senină.

Chiar era o bicicletă veche în curtea din spatele barului, se aplecară peste ea în timp ce vorbeau în caz că se uita cineva din clădirile învecinate. Nancy umbla la șa și făcea mutre.

– Bruno a fost luat de Gestapo acum două săptămâni, spuse barmanul, și nu sunt sigur dacă nu cumva vreunul dintre cei din localul meu nu lucrează pentru ei. Îi cunosc de douăzeci de ani, dar nu poți ști în vremurile astea.

Nancy își încrucișă brațele și se uită la bicicletă.

– Am auzit că Bruno are un radio în plus. Noi l-am pierdut pe al nostru.

Barmanul se dădu în spate, ridică mâinile și scutură din cap destul de tare încât îi fluturară fălcile, de parcă refuza un preț nerezonabil.

– Nici o șansă, madame. Nu aici. Dar am auzit că au unul în plus în Châteauroux sau cel puțin aveau săptămâna trecută.

– Dar asta e la optzeci de kilometri de aici!

– E cel mai apropiat de care știu.

O pisică neagră ieși de sub lemnele de foc și se frecă de picioarele lui. El se aplecă și îi scărpină urechile.

– Unul dintre operatorii lor a încercat să fugă de un punct de control și a fost împușcat în spate. Să-l căutați pe Emmanuel, sau cel puțin așa-i spuneau. Un britanic.

Nimeni nu-i spusese despre un agent pe care să-l cheme Emmanuel și care opera în apropiere de Châteauroux. Destul de corect – Londra nu avea de gând să pălăvrăgească despre agenții din rețelele învecinate dacă nu era nevoie.

– Puteți să-mi dați adresa lui?

I-o dădu și, gonind pisica din pragul ușii, o conduse înapoi prin barul principal. Nancy îi spuse pe un ton prietenos că promite să vorbească cu prietenul ei despre bicicleta lui Bruno și apoi ieși pe aleea îngustă să o recupereze pe a ei.

Optzeci de kilometri distanță și ea de-abia putea să pună un picior în fața celuilalt. Se uită la gleznă: da, cu siguranță sângera. Optzeci de kilometri nenorociți, cu o adresă și un nume, dar nici un document pentru acea regiune și hoarde de Gestapo însetate de sânge peste tot. Iar apoi trebuia să ajungă înapoi în munți cumva.

– Trebuie făcut și tu trebuie s-o faci.

Dumnezeule, își pierdea mințile. Spuse asta cu voce tare. Bine măcar că nu vorbise în engleză. Se urcă cu greu pe bicicletă și începu să pedaleze.

Capitolul 57

Lui Nancy îi era dor de munți, de toate drumurile întortocheate și înconjurate