de ascunzișuri, unde germanii nu prea mai aveau chef să exploreze, mulțumită eforturilor oamenilor ei. Între Saint-Amand și Châteauroux nemții dețineau controlul și nu păreau deloc neliniștiți. Reuși să ocolească două puncte de control pentru că le văzuse din timp și se întoarse din drum fără să atragă atenția, dar al treilea fusese instalat după o cotitură strânsă, pe un drum lăturalnic între Maron și Diors. Intră drept în ei și firește că, nefiind pe drumul principal, erau plictisiți, iar ea, bălăbănindu-se pe bicicletă după douăsprezece ore de stat în șa, era un amuzament bine-venit.

– Actele dumneavoastră, madame! Unde vă duceți?

Se uită la ei și nu spuse nimic. Ținea ochii larg deschiși. Ar fi putut probabil să-l omoare pe ăsta cu o lovitură în gât, așa cum făcuse cu gardianul stației de emisie, dar avea doi prieteni cu el, unul avea deja mâna la revolver. Ea era neînarmată. Să-l elimine pe caporal cu arma primului paznic, să spere că al treilea o să intre în panică și că avea timp să-l împuște și pe el, sau să-i sară la ochi? Avea șanse de douăzeci la sută.

Așa că izbucni în plâns.

– Domnule, vă rog, domnule, lăsați-mă să trec. Nu am acte. Mama are grijă de băiețelul meu în Châteauroux în timp ce eu lucrez, și am auzit că e bolnav!

Paznicul dădu din cap. Părea destul de bătrân pentru gradul lui. Destul de bătrân încât să aibă și el copii și o nevastă care-și făcea griji pentru ei.

– Vă rog, domnule! Are doar cinci ani, îl cheamă Jacques și e un băiețel foarte cuminte, dar mama mi-a trimis veste că îi este rău și vrea la mami.

Poate din cauza faptului că era epuizată, dar Nancy avea foarte clar în minte imaginea copilului bolnav, bunica lui speriată, apartamentul micuț și friguros în care stăteau. Plângea în hohote și era cât se poate de sinceră. Le arătă legumele amărâte din sacoșă.

– Draga de madame Carrell, soția șefului meu, mi-a dat astea ca să-i fac o supă și monsieur a spus „Paulette, trebuie să te duci la micuțul Jacques, ne descurcăm fără tine o zi dacă trebuie, dar copilul tău ar putea muri fără dragostea mamei“.

Vocea ei devenise un urlet și caporalul se uită peste umăr la ceilalți doi bărbați. Păreau complet derutați. Nancy își strigă pe nume fiul fictiv printre lacrimi de câteva ori, așteptând o oportunitate să-i strivească mărul lui Adam dacă nu funcționa.

El își drese glasul și o bătu pe umăr.

– Gata, gata, draga mea. Sunt sigur că micuțul Jacques o să fie bine. Puteți să mergeți.

Nancy puse picioarele pe pedale din nou, în timp ce le revărsa mulțumiri exuberante. Începuse să sughițe.

– O să mă rog pentru dumneavoastră, monsieur! reuși să spună, apoi o porni la drum.

Orașul era în vale și destul de întins, centrul era un ghem de alei răsucite în jurul unei piețe centrale deschise. Trebui să se oprească să ceară îndrumări de două ori și de fiecare dată observă suspiciune și frică pe fețele oamenilor cu care vorbea. Nici una dintre patrulele pe care le văzuse nu o opriră, dar se făcea târziu și în câteva ore numărul oamenilor de pe stradă va scădea, iar ea o să fie mai vizibilă.

La Beaulieu mereu li se spunea studenților că dacă observau o patrulă, franceză sau germană, care părea că se uită la ei, să se ducă la ea. Să le ceară un chibrit, să întrebe cât e ceasul. Asta i-ar fi făcut mai puțin suspecți. Dar Nancy nu îndrăznea să se apropie atât de mult. De la distanță ar fi putut părea o franțuzoaică obișnuită, dar de aproape i-ar fi mirosit sângele și sudoarea și ar fi văzut epuizarea de pe fața ei. Soarele după-amiezii trimitea umbre lungi printre clădiri, așa că ea încercă să se țină cât mai aproape de ele, făcându-se mică.

Găsi într-un final strada, într-una din zonele mai amărâte ale orașului. Își duse bicicleta prin spate, o lăsă la capătul străzii și intră prin curte, ca un prieten. Bătu la ușă, după care se dădu puțin înapoi, astfel încât oricine s-ar fi uitat prin perdelele de dantelă sau printre obloanele deschise să o poată vedea. Era un loc micuț. O cameră deasupra alteia, de fapt.

Simți cum o privește cineva, era sigură de asta și nu putea decât să spere că era Emmanuel, nu vreo brută Gestapo cu un revolver în mână. Secundele treceau. Poate că nu era nimeni acasă. Orice agent cât de cât bun într-un oraș de dimensiunea asta ar fi avut două sau trei case în care să se ascundă. Poate s-ar fi putut duce în spatele grămezii de gunoi să se facă covrig și să doarmă așteptând să vadă cine venea primul la ea. Prieten sau dușman? Suna bine.

– Sper că glumești.

O voce familiară. Ușa se deschise câțiva centimetri și Nancy se trezi uitându-se la fața pistruiată a roșcovanului Marshall, de la Inverness. Ultima dată când îl văzuse era legat de un catarg lângă clădirea cazărmii principale, cu pantalonii în jurul gleznelor, legat