Aproape că dădu să plece. Omul ăsta n-o s-o ajute niciodată, nu după ce-l umilise de două ori. Poate totuși exista un Dumnezeu și asta era ultima Lui glumă. Să-l arunce pe omul ăsta și amintirile lor în calea ei, în momentul în care rămăsese aproape fără speranță și putere.

Dar nu avu putere nici măcar să se miște.

Un. Doi. Trei. Nu avea nimic de spus, nici unde să se ducă.

După un secol, Marshall deschise ușa complet și se dădu în spate. Ea îl urmă automat în bucătăria joasă și jegoasă și închise ușa în urma ei.

– Marshall, spuse ea încet, am nevoie de un radio pentru maquisarzii din Cantal. Am fost loviți rău și trebuie se ne aprovizionăm din nou. Mi s-a spus că tu ai un set în plus.

El se așeză greoi în scaunul de lemn de lângă masa de bucătărie și se uită în sus la ea. Îi simțea în aer furia, ura, ca electricitatea statică înainte de furtună.

– Nenorocito, crezi că poți să vii aici, pur și simplu, și să ceri chestii după tot ce mi-ai făcut? O să te torn personal la Gestapo.

Ea se așeză în fața lui. Nu avea încredere că o mai țin picioarele.

– Fă ce vrei. Dar trimite la Londra un mesaj pentru oamenii mei. Locația de aprovizionare cod Magenta e încă operațională. Dacă pot trimite acolo provizii, poate oamenii mei reușesc să ajungă la ele înaintea germanilor. Își puse capul în mâini și așteptă.

El nu se mișcă, nu plecă, nu vorbi. Se gândi la Tardivat, la Fournier, la Jean-Clair și la Franc. Meritau un ultim efort. Fără îndoială. Hai, Nancy.

– Aici nu e vorba despre mine sau despre tine, Marshall, e vorba despre război. Problema ta cu mine poate să aștepte până după ce se termină povestea cu naziștii.

Dacă vreodată ai avut nevoie de o dovadă că Dumnezeu nu există, aici era. După tot ceea ce făcuse, după cât îi costase pe oamenii ei răzbunarea ei personală și atât de sângeroasă împotriva lui Böhm, orice zeitate funcțională ar fi spulberat-o pe loc pentru ipocrizia acelui discurs. Așteptă... și... nu, nici un fulger divin. Nici o lumină orbitoare sau demoni care s-o târască în iad. Doar Marshall, care se uita la ea.

– M-ai dat cu o lună în urmă cu gluma aia! De-abia am reușit să mă întorc în Franța cu o săptămână înainte de Ziua Z.

Cum era posibil ca o ființă umană să fie atât de obosită cum era ea acum și încă să mai vorbească, să se mai miște?

– Vai, ce să spun! După rahaturile pe care mi le-ai făcut, ai scăpat ușor. Ar fi trebuit să-ți bag trandafirul ăla în cur, nu să ți-l pun după ureche.

Destul cu diplomația. Numără-ți respirațiile, Nancy.

– Chiar vrei să-mi cer iertare, Marshall? Bine. Îmi pare rău. Chiar dacă amândoi știm că o meritai. Acum, ajută-mă. Se mișcă în scaun, încercând să găsească o poziție mai confortabilă, dar nu reuși. Durerea îi străfulgeră piciorul. Își simțea pielea de pe interiorul coapsei jupuită și avea dureri mari de spate. Închise ochii până îi trecu și, când îi deschise din nou, Marshall o privea.

– De unde ai venit?

– Ne-am regrupat lângă Aurillac, am venit peste munți ca să ajung în Saint-Amand. Persoana mea de contact de-acolo nu a putut să mă ajute și m-a trimis la tine.

– Ai reușit să duci o camionetă pe drumurile alea fără să fii împușcată? o întrebă ridicând sprâncenele.

– Ne-am pierdut toate mijloacele de transport motorizate în atac. Am venit pe bicicletă.

El se ridică brusc și Nancy se gândi că poate o s-o lovească, dar nu o făcu. În schimb, deschise ușa unui dulap degradat și scoase o sticlă și două pahare prăfuite. Vin roșu. Leacul pentru orice. Umplu paharele și băură. Alcoolul aspru o lovi în stomac ca o ușoară explozie de căldură.

– Setul e aici și poți să-l iei, spuse el într-un final. Și eu transmit diseară, deci pot să trimit un mesaj la Baker Street. Ce parolă vrei să folosească?

Ea se gândi. Denden ar fi putut să găsească un radio obișnuit pe undeva să poată asculta Ici Londres, chiar dacă, fără transmițător, nu ar fi putut să și răspundă.

– Spune-le să zică „Hélène a luat ceaiul cu niște prieteni“.

Denden i-ar fi recunoscut numele de cod și dacă auzeau asta, ar fi fost atenți după o parașutare de provizii.

El mormăi, umplu din nou paharele, apoi se uită la ceas.

– E mai sigur să călătorești noaptea pe-aici, chiar dacă se dă stingerea. E un pat sus. Poți să te odihnești câteva ore.