În diferite rânduri mi se întâmplase să mă duc să stau de vorbă cu Taxil la el acasă, acolo unde la parter era altădată sediul Librăriei Anticlericale, şi eram adesea deranjaţi de soţia lui care venea să şoptească ceva la urechea soţului. După cum am înţeles mai târziu, numeroşi şi nepocăiţi anticlericali încă se mai duceau la adresa aceea ca să caute operele anticatolice ale catolicului înverşunat care era acum Taxil, cel care scosese prea multe exemplare la vânzare ca să le poată distruge cu inima uşoară şi de aceea, cu multă prudenţă, trimiţând-o totdeauna pe soţie în locul său şi neapărând niciodată, continua să exploateze filonul acela excelent. Dar nu-mi făcusem niciodată iluzii în ce priveşte sinceritatea convertirii lui: singurul principiu filosofic din care se inspira era că banul non olet.

Atâta doar că de aceasta îşi dăduse seama şi Drumont, care, prin urmare, îl ataca pe marsiliez nu doar ca legat în vreun fel de evrei, ci şi ca anticlerical încă nedomolit. Destul ca să strecoare îndoieli îndrăzneţe printre cititorii cei mai temători ai autorului nostru.

Trebuia să contraatace.

— Taxil, îi spusesem eu, nu vreau să ştiu de ce nu vrei să te implici personal împotriva evreilor, dar n-am putea să-l aducem în scenă pe vreun altul care să se ocupe de treaba asta?

— Cu condiţia ca eu să nu fiu amestecat direct, răspunsese Taxil. Şi adăugase: De fapt, dezvăluirile mele nu mai sunt de-ajuns şi nici fantasmagoriile pe care mi le povesteşte Diana noastră. Am creat un public care doreşte mai mult, poate că nu mă mai citesc ca să cunoască intrigile duşmanilor Crucii, ci din pură pasiune narativă, aşa cum se întâmplă cu romanele acelea de acţiune în care cititorul e făcut să fie de partea criminalului.

***

Şi iată că aşa luase naştere doctorul Bataille.

Taxil descoperise, sau îşi regăsise, un prieten mai vechi, un medic al Marinei care călătorise mult prin ţări exotice, vârându-şi nasul pe ici, pe colo, prin templele feluritelor conventicule religioase, dar care avea, mai presus de toate, o cultură fără margini în domeniul romanelor de aventuri, cum ar fi cărţile lui Boussenard sau rapoartele închipuite ale lui Jacolliot, precum Le spiritisme dans le monde sau Voyage au pays mysterieux. Ideea de a porni să caute noi subiecte în universul ficţiunii mă găsea pe deplin de acord (iar din jurnalele dumitale am aflat că n-ai făcut altceva decât să te inspiri din Dumas sau din Sue): lumea devorează întâmplări de pe uscat sau de pe mare sau povestiri cu crime din pură plăcere, apoi uită cu uşurinţă ceea ce a aflat şi, atunci când i se povesteşte ca adevărat ceva ce a citit într-un roman, doar vag îşi dă seama că mai auzise vorbindu-se despre asta şi găseşte o confirmare a ceea ce crezuse.

Omul pe care-l regăsise Taxil era doctorul Charles Hacks: îşi luase licenţa cu operaţia cezariană, publicase ceva despre marina comercială, dar nu-şi exploatase încă talentul de povestitor. Părea în prada etilismului acut şi era, vădit, fără niciun ban. Din ceea ce am înţeles din spusele lui, se pregătea să publice o operă fundamentală împotriva religiilor şi a creştinismului ca „isterie a crucii”, dar faţă cu propunerile lui Taxil era gata să scrie o mie de pagini împotriva închinătorilor diavolului, spre gloria şi apărarea Bisericii.

Îmi amintesc că în 1892 începuserăm, printr-o colecţie de 240 de fascicule care aveau să se continue timp de vreo treizeci de luni, o operă monstre intitulată Le diable au XIX-me siecle, cu un mare Lucifer rânjind pe copertă, cu aripi de liliac şi coadă de balaur, şi cu un subtitlu care suna astfel: „misterele spiritismului, masoneria luciferică, dezvăluiri complete despre paladism, teurgia şi goetia şi întregul satanism modern, magnetismul ocult, medium-ii luciferieni, cabala sfârşitului de veac, posedările în stare latentă, precursorii lui Anticrist”. Totul atribuit unui misterios Doctor Bataille.

Ca proiect, opera nu conţinea nimic care să nu mai fi fost