Din perioada aceea datează o notiţă pe care am primit-o, foarte seacă, dar elocventă: „Abate prearespectabil, mi se pare că afacerea trece dincolo de înţelegerea noastră: vrei să ai grijă în vreun fel oarecare de asta? Hebuterne” .

Nu se poate da înapoi. Nu spun în privinţa drepturilor de autor, care continuă să sosească în mod aţâţător, ci în ceea ce priveşte mulţimea de presiuni şi de alianţe care s-au creat cu lumea catolică. Taxil este acum eroul antisatanismului şi sigur nu vrea să renunţe la eticheta asta.

Între timp îmi sosesc şi succinte note de la părintele Bergamaschi: „Totul merge bine, mi se pare. Dar evreii?”.

Mda, părintele Bergamaschi recomandase să i se smulgă lui Taxil revelaţii picante nu doar în ce priveşte masoneria, ci şi evreii. Însă atât Diana, cât şi Taxil tăceau în ce priveşte problema asta. În ce-o priveşte pe Diana, lucrul nu mă mira, poate că în Americile din care provenea ea erau mai puţini evrei decât la noi, iar problema i se părea străină. Dar masoneria era populată de evrei şi i-o aduceam la cunoştinţă lui Taxil.

— Şi ce ştiu eu? zicea el. N-am dat niciodată peste masoni evrei sau nu ştiam că erau evrei. N-am văzut niciodată un rabin într-o lojă.

— Nu s-or fi ducând îmbrăcaţi în rabini. Dar ştiu de la un părinte iezuit foarte informat că monseniorul Meurin, nu un preot oarecare, ci un arhiepiscop, va arăta într-o viitoare carte a sa că toate riturile masonice au origini cabalistice şi cabala iudaică este cea care-i conduce pe masoni la demonolatrie.

— Şi atunci să-l lăsăm pe monseniorul Meurin să vorbească, noi facem şi aşa prea multe.

Această reticenţă a lui Taxil m-a intrigat îndelung (să fie oare evreu? mă întrebam), până ce am descoperit că în timpul diferitelor lui isprăvi jurnalistice şi editoriale era implicat în multe procese, când pentru calomnie, când pentru obscenitate, şi trebuise să plătească amenzi destul de piperate. Astfel se îndatorase foarte mult la diferiţi cămătari evrei şi nici nu putuse încă să-şi achite obligaţiile (asta şi pentru că cheltuia cu inima uşoară nu puţinele venituri din noua lui activitate antimasonică) . Şi se temea deci că evreii, care deocamdată stăteau liniştiţi, simţindu-se atacaţi ar fi putut să-l trimită la închisoare pentru datorii.

Dar era doar o chestiune de bani? Taxil era un escroc, dar era capabil de oarecare sentimente — de exemplu, era foarte ataşat de familie. Astfel, dintr-un motiv oarecare, simţea o compasiune în privinţa evreilor, victime a multor persecuţii. Spunea că papii i-au protejat pe iudeii din ghetou, fie şi ca cetăţeni de categoria a doua.

În anii aceia i se urcase la cap: crezându-se de-acum heraldul gândirii catolice legitimiste şi antimason, se hotărâse să intre în politică. Nu reuşeam să urmăresc maşinaţiunile acelea ale lui, dar candidase în câteva consilii orăşeneşti la Paris şi intrase în concurenţă, precum şi în polemică, cu un ziarist important ca Drumont, angajat într-o campanie violentă antiebraică şi antimasonică, foarte ascultat de către oamenii bisericii, care începuse să insinueze că Taxil era un agitator — iar „a insinua” poate că-i un termen prea blând.

În '89 Taxil scrisese o cărţulie împotriva lui Drumont şi, neştiind cum să-l atace (cum erau amândoi antimasoni), vorbise despre iudeo-fobia lui ca formă de alienare mintală. Şi dăduse frâu liber câtorva incriminări ale pogromurilor ruseşti.

Drumont era un polemist de rasă şi răspunsese printr-o altă cărţulie, în care se apucase să facă ironii la adresa acestui domn, care se erija în paladin al Bisericii primind îmbrăţişări şi felicitări de la episcopi şi cardinali, dar cu doar câţiva ani înainte scrisese despre papa, despre preoţi şi despre călugări, ca să nu mai spunem despre Iisus şi Fecioara Maria, lucruri triviale şi