să vorbească despre iniţierea duşmancei ei, Sophie Walder, sau Sophie Sapho, cum vreţi să-i spunem, şi nu înţelegeam dacă-şi dădea seama de izul incestuos al întregii scene, dar cu siguranţă nu o povestea pe un ton de insultă, ci cu înflăcărarea unei privilegiate care o trăise.

— Tatăl ei a fost, zicea Diana încet şi rar, cel care a adormit-o şi i-a trecut un fier înroşit peste buze... Trebuia să fie sigur că trupul era izolat de orice pândă care provenea din afară. Ea avea la gât un lănţug, un şarpe încolăcit... Iată, tatăl i-l scoate, deschide un coş, scoate din el un şarpe viu, îl pune pe pântecul ei... E foarte frumos, pare că dansează în timp ce se târăşte, sare la gâtul lui Sophie, se încolăceşte ca să ia locul lănţişorului... Acum sare către faţă, împinge limba, care vibrează, către buze şi, şuierând, o sărută. Cum e... splendid... lipicios... Acum Sophie se trezeşte, are gura plină de spume, se ridică şi rămâne în picioare, ţeapănă ca o statuie, tatăl îi desface pieptarul, îi dezgoleşte sânii. Şi acum cu o nuieluşă se preface cu scrie pe piept o întrebare, iar literele se imprimă roşii în carne, iar şarpele, care părea că a adormit, se deşteaptă iarăşi şuierând şi-şi mişcă coada ca să traseze, tot pe carnea nudă a lui Sophie, răspunsul.

 

 

— Cum de ştii lucrurile astea, Diana?

— Le ştiu de când eram în America... Tatăl meu m-a iniţiat în palladism. Apoi am venit la Paris, poate doriseră să mă îndepărteze... La Paris am întâlnit-o pe Sophie Sapho. Întotdeauna a fost duşmanca mea. Când n-am vrut să fac ceea ce voia, m-a predat doctorului Du Maurier. Spunându-i că eram nebună.

 

* * *

 

Mă aflu la doctorul Du Maurier ca să dau de urmele Dianei: — Trebuie să mă înţelegi, doctore, confreria mea nu poate s-o ajute pe fata asta dacă nu ştie de unde vine, cine îi sunt părinţii.

Du Maurier mă priveşte de parcă aş fi un perete: — Nu ştiu nimic, ţi-am spus. Mi-a fost încredinţată de o rudă, care a murit. Adresa rudei? Ţi s-o fi părând ciudat, dar n-o mai am. Acum un an a fost un incendiu în biroul meu şi s-au pierdut multe documente. Nu ştiu nimic despre trecutul ei.

— Dar venea din America?

— Poate, dar vorbeşte franţuzeşte fără niciun accent. Spune-le evlavioaselor dumitale asociate să nu-şi facă prea multe probleme, pentru că e imposibil ca fata să-şi poată reveni din starea în care se află şi să reintre în lume. Şi s-o trateze cu blândeţe, s-o lase să-şi încheie astfel zilele — pentru că îţi spun că la un stadiu aşa de avansat de isterie nu se supravieţuieşte mult. Într-o bună zi va avea o violentă inflamaţie la uter, iar ştiinţa medicală nu va putea face altceva.

Sunt convins că minte, poate şi el e un palladian (nicidecum Marele Orient) şi acceptase să zidească de vie o duşmancă a sectei. Dar sunt fantezii de-ale mele. A continua să vorbesc cu Du Maurier e timp pierdut.

Îi pun întrebări Dianei, atât în starea primă, cât şi în cea de-a doua. Pare că nu-şi aminteşte nimic. Are la gât un lănţişor de aur cu un medalion atârnat de el: în el, imaginea anei femei care-i seamănă foarte mult. Mi-am dat seama că medalionul se poate deschide şi i-am cerut mult timp să-mi arate ce anume se află înăuntru, dar a refuzat cu emfază, teamă şi încăpăţânare sălbatică: — Mi l-a dat mama mea, doar atât repetă.

 

* * *

 

Să tot fie patru ani de când Taxil şi-a început campania antimasonică. Reacţia lumii catolice s-a ridicat dincolo de aşteptările noastre: în 1887, Taxil este convocat de cardinalul Rampolla în