scris altundeva: Taxil sau Bataille prădaseră întreaga literatură anterioară şi întemeiaseră o droaie de culte subterane, de apariţii diabolice, de ritualuri înspăimântătoare, reveniri de liturghii templiere cu obişnuitul Bafomet şi aşa mai departe. Ilustraţiile erau şi ele copiate din alte cărţi de ştiinţe oculte, care deja se copiaseră între ele. Singurele inedite, portretele marilor maeştri masonici, care aveau oarecum funcţia acelor manifeste care în westernurile americane îi semnalează pe cei certaţi cu legea pentru a fi identificaţi şi predaţi justiţiei vii sau morţi.

 

* * *

 

Se lucra frenetic, Hacks-Bataille, după îmbelşugate doze de absint, îi povestea lui Taxil invenţiile lui, iar Taxil le transcria, înfrumuseţându-le, sau Bataille se ocupa de amănunte ce priveau ştiinţa medicală sau meşteşugul otrăvurilor, şi de descrierea oraşelor sau a ritualurilor exotice pe care le văzuse cu adevărat, pe când Taxil broda pe marginea ultimelor deliruri ale Dianei.

 

Bataille începea, de exemplu, să evoce stânca Gibraltarului ca pe un corp buretos străbătut de cotloane, cavităţi, peşteri subterane în care se serbau rituri ale tuturor sectelor, dintre cele mai nelegiuite, sau intrigării masonice ale sectelor din India sau apariţii ale lui Asmodeu, iar Taxil începea să schiţeze profilul lui Sophie Sapho. Fiindcă citise Dictionnaire infernal al lui Collin de Plancy, sugera că Sophie trebuia să dezvăluie că legiunile infernale erau şase mii şase sute şi şaizeci şi şase, fiecare legiune fiind compusă din şase mii şase sute şaizeci şi şase de demoni. Deşi era de pe acum ameţit, Bataille reuşea să facă socoteala şi conchidea că în ce priveşte dracii şi drăcoaicele se ajungea la cifra de patruzeci şi patru de milioane, patru sute treizeci şi cinci de mii cincizeci de demoni. Noi controlam, ziceam uluiţi că avea dreptate, el bătea cu palma în masă şi striga: „Vedeţi aşadar că nu sunt beat!”. Şi se regala până ce se rostogolea sub masă.

A fost pasionant să ne imaginăm laboratorul de toxicologie masonică din Napoli, unde se preparau otrăvurile cu care urmau să fie loviţi duşmanii lojilor. Capodopera lui Bataille fusese aceea pe care fără nicio justificare chimică o numea manna: se închide un broscoi într-un vas mare plin cu vipere şi cu aspide, sunt hrănite numai cu ciuperci otrăvitoare, se adaugă mătrăgună şi cucută, apoi se lasă să moară de foame animalele şi li se stropesc cadavrele cu spumă de cristal pulverizată şi cu euforbie, punând apoi totul într-un alambic, absorbindu-i umezeala la foc mic şi, în fine, separând cenuşa cadavrelor de pulberile necombustibile, obţinând din ea astfel nu una, ci două otrăvuri, una lichidă şi cealaltă sub formă de praf, identice în ceea ce priveşte efectul lor letal.

— Îmi închipui de pe-acum pe câţi episcopi îi vor duce la extaz paginile astea, rânjea Taxil, scărpinându-se la încheietura piciorului, aşa cum făcea în momentele de mare satisfacţie. Şi vorbea cu argumente solide, deoarece la orice nou fascicul din Diable îi sosea scrisoarea vreunui înalt prelat care-i mulţumea pentru dezvăluirile lui curajoase, ce deschideau acum ochii multor credincioşi.

Când şi când se recurgea la Diana. Numai ea putea să inventeze acea Arcula Mystica a Marelui Maestru din Charleston, o casetă mică din care nu existau în lume decât şapte exemplare: ridicându-i capacul, se vedea un megafon din argint, precum pâlnia unui corn de vânătoare, dar mai mic; la stânga, o scobitură cu fire de argint fixată cu un capac la aparat şi cu celălalt la un flecuşteţ de vârât în ureche ca să auzi vocea persoanelor care vorbesc de la unul dintre celelalte şase exemplare. În dreapta, un broscoi de cinabru scotea mici flăcărui din gâtul larg căscat, ca pentru a asigura că era activată comunicarea, iar şapte statuete mici de aur reprezentau atât cele şapte virtuţi cardinale ale scării palladiene, cât şi pe cei şapte mari conducători masonici. Astfel încât Marele Maestru, apăsând pe piedestal o statuetă, îl alerta pe omologul său de la Berlin sau din Napoli; dacă acesta nu se afla