adusese pe căpitan. L-am zărit stînd în picioare pe o lespede de bazalt, cu instrumentele de măsurat înălţimea soarelui lîngă el. Îşi aţintise privirea spre orizontul de nord, spre partea în care soarele îşi descria curba sa alungită.

Mă aşezai lîngă căpitan, aşteptînd în tăcere. Dar, ca şi în ziua trecută, la amiază soarele nu se arătă. Parcă era un făcut. Astfel măsurătoarea n-a putut fi efectuată. Dacă nu izbuteam s-o facem nici a doua zi, trebuia să renunţăm pentru totdeauna la aflarea punctului în care ne găseam.

Toate astea se întîmplau în ziua de 20 martie. Or, după ea urma 21 martie, ziua echinocţiului, cînd, dacă lăsam la o parte refracţia, soarele trebuia să dispară sub orizont pentru şase luni, şi odată cu dispariţia lui avea să înceapă lunga noapte polară. De la echinocţiul din septembrie el ieşise de sub orizontul septentrional, ridicîndu-se prin spirale alungite pînă la 21 decembrie, ziua solstiţiului ţinuturilor boreale. De atunci, soarele începuse să coboare şi în ziua următoare avea să arunce ultimele lui raze. Îi împărtăşii căpitanului Nemo observaţiile şi temerile mele.

— Aveţi dreptate, domnule Aronnax, îmi spuse el. Dacă mîine nu obţinem înălţimea soarelui, nu voi putea să reiau operaţia decît peste şase luni. Fiindcă din întîmplare sîntem aici tocmai la 21 martie, determinarea ar fi mai uşor de făcut dacă soarele s-ar arăta la amiază.

— De ce, domnule căpitan?

— Pentru că atunci cînd soarele descrie spirale atît de lungi, este greu să-i masori exact înălţimea deasupra orizontului, fiindcă instrumentele pot face greşeli mari.

— Atunci, cum veţi proceda?

— Am să întrebuinţez numai cronometrul, îmi răspunse căpitanul Nemo. Dacă mîine, 21 martie, la amiază, discul soarelui, ţinînd seama de refracţie, este tăiat exact pe orizontul de nord, înseamnă că sîntem la Polul Sud.

— Adevărat! încuviinţai. Totuşi măsurătoarea asta nu va fi exactă matematiceşte, fiindcă echinoxul nu cade neapărat la amiază.

— Fără îndoială; dar devierea n-ar fi mai mare de o sută de metri şi n-avem nevoie de mai mult. Aşadar, pe mîine!

Căpitanul Nemo se întoarse pe bord. Conseil şi cu mine am rămas pînă la ora cinci, cutreierînd plaja, observînd şi studiind. Singurul lucru pe care l-am luat cu noi a fost un ou de pinguin, deosebit de mare şi pe care un amator ar fi dat mai mult de o mie de franci. Era de culoarea cafelei cu lapte, înfrumuseţat cu dungi şi semne, ca o podoabă rară! I l-am încredinţat grijuliului Conseil, care ştia să se ţină bine pe picioare; purtîndu-l ca pe un porţelan chinezesc de mare preţ, el 1-a dus nevătămat pînă la Nautilus. Aici l-am aşezat într-o vitrină a muzeului. La masă am mîncat cu poftă o bucată de ficat de focă, foarte gustos, asemănător la gust cu carnea de porc. Pe urmă m-am culcat, după ce am invocat, ca un hindus, bunăvoinţa soarelui.

A doua zi, 21 martie, pe la cinci dimineaţa, m-am urcat pe punte, unde l-am găsit pe căpitanul Nemo.

— Vremea se limpezeşte puţin, îmi spuse el. Sînt speranţe. După ce mîncăm, vom cobori pe uscat ca să alegem un post de observaţie. Înţelegîndu-ne cu privire la aceasta, m-am dus să-l caut pe Ned Land, pe care aş fi vrut să-l iau cu mine. Încăpăţînatul canadian n-a vrut să meargă şi am băgat de seamă că era din ce în ce mai tăcut şi mai morocănos. La urma urmelor, nu mi-a părut rău de încăpăţînarea lui; pe uscat erau prea multe foci şi vînătorul cel nestăpînit nu trebuia supus ispitei.

După ce am mîncat, pornii spre uscat. Nautilus mai străbătuse cîteva mile în timpul nopţii. Acum se afla în larg, la cîteva mile de o coastă pe care se înălţa un pisc ascuţit, înalt de patru sau cinci sute de metri. În afară de mine şi de căpitanul Nemo, se mai aflau în luntre doi oameni din echipaj şi instrumentele trebuincioase, adică un cronometru, o lunetă şi un barometru.

Pînă să ajungem la ţărm, am văzut o mulţime de balene. Adunate în turme, ele se zbenguiau în apele liniştite. Fără nici o îndoială că bazinul acela al polului antarctic servea de adăpost cetaceilor, urmăriţi cu prea multă rîvnă de vînători!

La ora nouă am coborît pe ţărm. Cerul se limpezea, norii alergau spre sud, negurile părăseau faţa rece a apelor. Căpitanul se îndreptă spre piscul ascuţit de unde voia să-şi facă măsurătorile. Urcuşul a fost greu din pricina lavei colţuroase, a pietrei ponce şi a atmosferei adeseori saturată de emanaţiile sulfuroase ale fumarolelor. Deşi se dezobişnuise să calce pe pămînt, căpitanul urca povîrnişurile cele mai aspre cu o sprinteneală şi o agerime pe care le-ar fi invidiat şi un vînător de capre sălbatice. Abia mă puteam ţine după el.

Ne-au trebuit două ore ca să ajungem pe creasta piscului format jumătate din porfir şi jumătate din bazalt. De aici îmbrăţişai cu privirea o întindere uriaşă de apă, care îşi desena limpede linia orizontului spre nord, pe fondul cerului; la picioarele noastre, cîmpuri orbitor de albe; deasupra capului, un cer albăstrui fără nori; înspre nord, discul soarelui, ca un glob de foc ştirbit de tăietura orizontului. Din sînul apelor se ridicau în mănunchiuri măreţe sute de coloane lichide, în depărtare, Nautilus părea un cetaceu adormit. În spatele nostru, spre sud si est, se desfăşura o întindere nesfîrşită de pămînt, o amestecătură haotică de pietre şi de gheţuri.

După ce urcă creasta, căpitanul Nemo îi stabili înălţimea cu ajutorul barometrului, fiindcă avea nevoie de ea în observaţia pe care urma să o facă.

La douăsprezece fără un sfert, soarele, care se vedea numai prin refracţie, se arătă ca o minge de aur, aruncîndu-şi ultimele raze peste continentul pustiu şi peste mările pe care omul nu le brăzdase încă.

Cu ajutorul unei lunete cu reticul, prevăzută cu o oglindă pentru corectat refracţia, căpitanul Nemo observă astrul ce se cufunda încetul cu încetul sub orizont, urmînd o diagonală foarte lungă. Eu ţineam în mînă cronometrul. Inima îmi bătea cu putere: dacă dispariţia jumătăţii soarelui avea să coincidă cu ora douăsprezece, indicată de cronometru, atunci însemna că sîntem chiar la pol.

— Douăsprezece! strigai.

— Polul Sud! răspunse căpitanul Nemo, cu o