Privii cum cele din urmă raze luminau piscul şi cum întunericul urca încet, încet spre noi.

Punîndu-mi mîna pe umăr, căpitanul Nemo rosti:

— Astăzi, 21 martie 1868, eu, căpitanul Nemo, am atins Polul Sud la gradul al nouăzecilea şi pun stăpînire pe regiunea aceasta a globului, care-i a şasea parte ca întindere faţă de continentele cunoscute.

— În numele cui, domnule căpitan?

— În numele meu, domnule!

Spunînd aceasta, căpitanul Nemo desfăşură un drapel negru, pe care era brodată cu aur litera N. Pe urmă, întorcîndu-se spre astrul zilei ale cărui ultime raze atingeau orizontul mării, strigă:

— Adio, soare! Apune sub ocean, astru luminos, şi lasă noaptea de şase luni să-şi întindă umbrele pe noul meu domeniu!

Capitolul XV ACCIDENT SAU INCIDENT?

A doua zi, 22 martie, la şase dimineaţa, se începură pregătirile de plecare. Ultimele lumini ale amurgului se topeau în noapte. Era un frig pătrunzător. Stelele sclipeau cu o tărie uimitoare. La zenit strălucea minunata Cruce a Sudului, Steaua polară a ţinuturilor antarctice.

Termometrul arăta 12° sub zero. Cînd vîntul se înteţea, frigul devenea înţepător. Sloiurile de gheaţă se înmulţiseră; marea începuse să îngheţe pe toată întinderea. Pe suprafaţa ei, numeroase pete de culoare închisă arătau locurile în care începuse să se formeze pojghiţa de gheaţă. Desigur că în bazinul central, care îngheţa timp de şase luni, cît ţinea iarna, nu se putea pătrunde. Ce se făceau atunci bietele balene? Fără îndoială că porneau pe sub banchiză spre alte mări. Cît despre foci şi morse, obişnuite cu climele cele mai aspre, ele rămîneau prin meleagurile acelea îngheţate. Instinctul le învăţa să găurească icefîeldurile şi să le ţină astfel veşnic deschise; prin găurile acestea ies ca să respire. Cînd păsările alungate de frig emigrează spre nord, mamiferele marine rămîn singurii stăpîni ai continentului polar.

Rezervoarele de apă fură umplute şi Nautilus se cufundă încet pînă la adîncimea de o mie de picioare, unde se opri. Elicea bătu apa şi vasul înainta drept spre nord, cu o viteză de cincisprezece mile pe oră. Spre seară pluteam pe sub uriaşa carapace îngheţată a banchizei.

Obloanele salonului erau închise, pentru că Nautilus s-ar fi putut lovi de vreun gheţar scufundat. De aceea mi-am petrecut întreaga zi trecîndu-mi însemnările pe curat. Retrăiam în minte toate peripeţiile călătoriei noastre pe pol. Ajunsesem la punctul acela de neatins, fără oboseală şi fără primejdii, ca şi cum vagonul nostru plutitor ar fi alunecat pe nişte şine de cale ferată. Şi acum începea adevărata întoarcere. Ce ne mai aştepta? Puteam să-mi închipui orice, fiindcă şirul minunilor submarine este nesfîrşit! De cinci luni şi jumătate, de cînd întîmplarea ne aruncase pe bordul lui Nautilus, străbătusem paisprezece mii de leghe; şi în drumul nostru, mai lung decît Ecuatorul, se petrecuseră nenumărate întîmplări ciudate sau groaznice: vînătoarea în pădurile din Crespo, naufragiul din strîmtoarea Torres, cimitirul de mărgean, pescăriile din Ceylon, Tunelul arab, focurile din Santo-rin, milioanele din Golful Vigo, Atlantida, Polul Sud! Toată noaptea, amintirile mi-au frămîntat mintea şi nu m-au lăsat să mă odihnesc nici o clipă.

Pe la trei dimineaţa m-a trezit o zguduitură puternică. Mă ridicai ascultînd în întuneric. Deodată m-am pomenit aruncat în mijlocul camerei. Mi-am dat seama că Nautilus se izbise de ceva şi se lăsa pe o parte. Sprijinindu-mă de pereţi, mă tîrîi pînă în salon, unde ardea încă lumina. Mobilele erau răsturnate. Din fericire, vitrinele, fixate solid în perete, rezistaseră. Tablourile dinspre tribord se apropiaseră mult de perete, pe cînd cele dinspre babord se depărtaseră. Nautilus era deci culcat pe partea dreaptă şi stătea complet nemişcat.

Dinăuntrul vasului se auzeau zgomote de paşi şi voci nedesluşite. Căpitanul Nemo însă nu se ivi. Tocmai cînd voiam să ies din salon, intrară Ned Land şi Conseil.

— Ce s-a întîmplat? îi întrebai.

— Tocmai asta voiam şi eu să-l întreb pe domnul, îmi răspunse Conseil.

— Mii de draci! strigă canadianul. Eu ştiu ce s-a întîmplat. Nautilus s-a ciocnit şi, după cît stă de aplecat, nu cred s-o mai scoată la capăt cum a scos-o atunci în strîmtoarea Torres.

— Dar cel puţin o fi ajuns la suprafaţa apei ?

— Nu ştim, răspunse Conseil.

— O să aflăm îndată, spusei eu.

Am cercetat manometrul. Spre marea mea mirare, el arăta o adîncime de trei sute şaizeci de metri.

— Ce înseamnă asta? am strigat uimit.

— Ar trebui să-l întrebăm pe căpitanul Nemo, îşi dădu părerea Conseil.

— Dar unde să-l găsim? întrebă Ned Land.

— Urmaţi-mă! le spusei tovarăşilor mei.

Ieşirăm din salon. În bibliotecă, nimeni. Mi-am închipuit că Nemo trebuie să fie în cabina cîrmaciului. Cel mai bun lucru era să aşteptăm. Ne întoarserăm tustrei din nou în salon.

Voi trece sub tăcere cuvintele canadianului, care găsise clipa prielnică să se înfurie iar. L-am lăsat să-şi descarce veninul în voie, fără ca să-i răspund.

De vreo douăzeci de minute stăteam aşa, căutînd să prindem şi cele mai mici zgomote din interiorul lui Nautilus, cînd îşi făcu apariţia căpitanul Nemo. Părea că nici nu ne vede. Înfăţişarea Iui, atît de liniştită de obicei, trăda îngrijorarea. El cercetă în tăcere busola şi manometrul, apoi puse degetul pe un punct al planisferei, în partea care reprezenta mările australe.

Nu voiam să-l întrerup. Dar după cîteva clipe, cînd se întoarse spre mine, l-am întrebat, folosind o expresie pe care o mai auzisem de la el, în strîmtoarea Torres:

— Un «incident», căpitane?

— Nu, domnule, de data asta un accident.

— Grav ?

— Poate.

— Este vreun pericol imediat ?

— Nu.

— Nautilus a eşuat?

— Da.

— Şi asta din pricina...

—...unei toane a naturii şi nu din nepriceperea oamenilor. În manevră n-a fost făcută nici o greşeală. Totuşi, efectele echilibrului nu pot fi împiedicate. Poţi să înfrunţi legile omeneşti, dar nu te poţi împotrivi legilor naturii!

Ciudată clipă îşi alesese căpitanul ca să filozofeze. De fapt, răspunsul lui nu lămurise nimic.

— S-ar putea şti, l-am întrebat, care-i cauza accidentului ?

— S-a răsturnat un bloc uriaş de gheaţă, îmi răspunse. Centrul de greutate al gheţarilor se urcă atunci cînd ape mai calde sau lovituri repetate îi sapă pe dedesubt. În asemenea cazuri, gheţarii se răstoarnă, se dau peste cap. Aşa s-a întîmplat şi