Cum să nu, cum să nu, încuviinţă Woland, am avut plăcerea să mă întîlnesc cu tînărul acela la Patriarşie prudî. Era să mă înnebunească, nu alta, căutînd să-mi demonstreze că eu nu exist. Dar dumneata crezi că sînt eu într-adevăr?

— Sînt silit să cred, zise nou-venitul, dar se înţelege că aş fi preferat să vă socot rodul unei halucinaţii. Vă rog să mă scuzaţi, adăugă el, apoi, dîndu-şi seama că făcuse o gafă.

— Ei, ce să-i faci, dacă ai fi preferat, n-ai decît să socoti c-aşa e, replică, politicos, Woland.

— Nu, nu! interveni speriată Margareta, zgîlţîindu-l de umeri pe maestru. Vino-ţi în fire! Te afli într-adevăr în faţa lui!

Motanul se băgă şi aici pe fir.

— în ceea ce mă priveşte, par într-adevăr o halucinaţie. Ia uitaţi-vă cu atenţie la profilul meu în lumina lunii. Motanul se vîrî într-un mănunchi ţesut din raze de lună, vrînd să mai adauge ceva, însă fiind rugat să tacă, ripostă: Bine, o să tac. Voi fi o halucinaţie taciturnă; şi amuţi într-adevăr.

— Aş vrea să ştiu de ce vă spune Margareta maestru? întrebă Woland.

— Este o slăbiciune pardonabilă, răspunse acesta cu un zîmbet. Are o părere prea bună despre romanul meu.

— Şi despre ce vorbeşti în roman?

— Despre Pilat din Pont.

Flăcările luminărilor prinseră din nou să şovăie şi să danseze, iar paharele să zăngăne pe masă. Woland izbucni într-un rîs tunător, dar fără să sperie sau să mire pe cineva. Behemoth începu să-l aplaude.

— Despre ce? Despre cine? întrebă din nou Woland, redevenind serios. Şi asta acum? E uluitor! Nu ai putut găsi altă temă? Dă-mi să văd, ceru el, întinzînd mîna cu palma în sus.

— Din păcate, nu pot s-o fac, răspunse maestrul. Mi-am ars manuscrisul.

— Iartă-mă, dar asta n-o cred, exclamă Woland. E imposibil, manuscrisele nu ard. Şi, întorcîndu-se spre motan, îi porunci: Hai, Behemoth, adu romanul încoace.

Cît ai clipi, motanul sări jos, şi toţi văzură că şezuse pînă atunci pe un teanc gros de manuscrise. Inclinîndu-se adînc, motan.il îi înmînă lui Woland exemplarul de deasupra. Margareta începu să tremure, strigînd din nou, tulburată pînă la lacrimi:

— Iată manuscrisul, iată-l!

Ea se repezi spre Woland şi adăugă încîntată:

— Atotputernic! Atotputernic!

Woland îl luă în mîini, îl întoarse şi îl puse tăcut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta căzu însă din nou într-o stare de nelinişte şi melancolie, se ridică de pe scaun, frîngîn-du-şi mîinile, tresări şi bolborosi, cu ochii spre luna îndepărtată:

— Nici noaptea cînd e luna pe cer nu am linişte. De ce m-aţi tulburat? O, zei, o, zei!...

Apucîndu-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurînd şi ea, numai lacrimi şi durere.

— Doamne, de ce oare nu-ţi ajută medicamentul?

— Nu-i nimic, nu-i nimic, şopti Koroviev, dîndu-i tîrcoale maestrului, nu-i nimic, nu-i nimic... Încă un păhărel; beau şi eu cu dumneata, să-ţi ţin de urît...

Păhărelul sclipi în lumina lunii şi fu de folos. După ce-l făcură pe maestru să se aşeze, faţa bolnavului se linişti din nou.

— Ei, acum totul este limpede, zise Woland şi bătu cu degetul lung pe manuscris.

— Absolut limpede, confirmă motanul, uitîndu-şi promisiunea să devină o halucinaţie tăcută, acum linia principală a acestui opus îmi este limpede ca bună ziua. Tu ce zici? se adresă el tăcutului Azazello.

— Eu zic, vorbi pe nas acesta, că ar fi bine să te înecăm.

— Ai milă de mine, Azazello, îi răspunse motanul, şi nu-i da stăpînului meu ideea asta. Crede-mă, în fiecare noapte aş veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, ţi-aş face semne şi te-aş chema să mă urmezi. Cum te-ai simţi, ce zici, Azazello?

— Hai, Margareta, vorbi Woland, spune tot, de ce ai nevoie?

Ochii femeii se aprinseră scrutîndu-l rugător pe Woland:

— Daţi-mi voie să vorbesc în şoaptă cu el.

Woland încuviinţă cu un gest din cap, şi Margareta, lipin-du-şi buzele de urechea maestrului, îi şopti ceva, dar nu se auzi decît răspunsul acestuia:

— Nu, e prea tîrziu. Nu mai vreau nimic de la viaţă — doar să te văd pe tine. Dar eu te sfătuiesc din nou: lasă-mă, altfel vei pieri şi tu cu mine.

— Nu, n-am să te las, îi răspunse ea, şi întorcîndu-se spre Woland, urmă: Vă rog să faceţi în aşa fel încît să ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, să se aprindă iar lampa şi totul să fie ca înainte.

Auzind-o, maestrul izbucni în rîs şi, cuprinzînd cu mîinile capul ciufulit al Margaretei, spuse:

— Oh, n-o ascultaţi pe această sărmană femeie, messirel în subsolul acela stă de mult altcineva şi, în general, nu se mai poate ca totul să fie iar ca înainte. Lipindu-şi obrazul de capul prietenei sale şi îmbrăţişînd-o, murmură: Sărmana de tine... sărmana de tine...

— Spui că nu se poate? zise Woland. De fapt, ai dreptate. Dar să vedem, să încercăm totuşi. Şi strigă: Azazello!

Deodată, din tavan, se prăbuşi pe podea un cetăţean fîstî-cit, aproape nebun, numai în izmene şi, oricît de ciudat s-ar părea, cu un geamantan în mînă, iar pe cap cu o şapcă. Tremura de frică, ploconindu-se.

— Mogarîci? îl întrebă Azazello pe omul căzut din cer.

— Aloizi Mogarîci, răspunse acesta dîrdîind.

— Dumneata eşti cel care, după ce ai citit articolul lui La-tunski despre romanul acestui om, ai scris un denunţ împotriva lui cum că păstrează la el literatură ilegală? îl întrebă Azazello.

Cetăţeanul căzut din cer se învineţi şi, cuprins de remuş-cări, porni să verse şiroaie de lacrimi.

— Ai vrut să pui mîna pe camerele lui? fonfăi cît se poate de confidenţial Azazello.

Mîrîitul unei pisici turbate se auzi în cameră, şi Margareta, urlînd: — Află ce-i o vrăjitoare, află! — apucă cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci.

Se stîrni panică şi învălmăşeală.

— Ce faci? strigă chinuit maestrul. Margot, nu te dezonora!

— Protestez! Nu e deloc dezonoare! urlă motanul. Koroviev o trase la o parte pe Margareta.

— Am instalat o baie... strigă Mogarîci, însîngerat, clănţănind din dinţi, şi începu îngrozit să sporovăiască verzi şi uscate... Numai zugrăveala cît... piatra vînătă...

— Foarte bine, mă bucur că ai instalat o baie, încuviinţă Azazello; maestrul chiar are nevoie să facă băi. Apoi strigă: Afară!

Atunci Mogarîci se întoarse în văzduh