— Nu, protestă cu energie Margareta, eu ştiu că trebuie să vorbesc deschis cu dumneavoastră şi am să vă spun deschis: sînt un om uşuratic. V-am rugat s-o ajutaţi pe Frida numai pentru că am avut imprudenţa s-o fac să spere şi să creadă. Ea aşteaptă, messire, ea crede în puterea mea. Şi dacă va rămîne înşelată în speranţa ei, am să mă simt îngrozitor. Nu voi mai avea linişte cît voi trăi. Nu-i nimic de făcut, aşa a fost să fie.

— Aha, zise Woland, e de înţeles.

— Şi o să faceţi asta? îl întrebă încet Margareta.

— în nici un caz, răspunse Woland. Trebuie să ştii, scumpă regină, că e vorba de o măruntă confuzie. Fiecare departament trebuie să-şi vadă de treburile lui. Nu neg, posibilităţile noastre sînt destul de mari, sînt cu mult mai mari decît presupun unii oameni nu tocmai ageri...

— Da, asta da, sînt cu mult mai mari, se băgă din nou pe fir motanul, tare nerăbdător, şi, se vede, foarte mîndru de aceste posibilităţi.

— Taci dracului! îi zise Woland, urmînd către Margareta: Dar ce rost are să te ocupi de ceva care cade în atribuţiunile altui for, după cum am spus. Aşadar, eu n-o să fac asta, dar o s-o faci dumneata.

— Şi o să se îndeplinească dacă încerc eu?

Azazello îşi aruncă ironic ochiul chiar spre Margareta şi, răsucindu-şi capul roşcat, pufni în rîs.

— Dar fă-o o dată; ce chin e şi cu dumneata, bombăni Woland şi, întorcînd cu mîna globul, începu să examineze cu atenţie un anumit amănunt, ocupîndu-se, pesemne, şi cu o altă treabă, în timp ce stătea de vorbă cu Margareta.

— Ei, hai, Frida... suflă Koroviev.

— Frida! strigă cu glas ascuţit Margareta.

Uşa se dădu de perete, şi în cameră se năpusti o femeie goală, despletită, cu ochi demenţi, dar trează de data aceasta, fără semnele beţiei. Şi, în timp ce femeia îşi întindea rugătoare braţele spre Margareta, aceasta zise maiestuos:

— Ai fost iertată. N-o să ţi se mai lase batista.

Cu un strigăt, Frida se aruncă în genunchi, prosternîndu-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din cameră.

— Vă mulţumesc, rămîneţi cu bine, zise Margareta, ridi-cîndu-se.

— Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland. Într-o noapte ca asta, de sărbătoare, n-o să abuzăm de această totală lipsă de simţ practic! Şi întorcîndu-se spre Margareta: Aşadar, asta nu intră la socoteală; în ce mă priveşte, n-am făcut nimic. Ce vrei pentru dumneata?

Urmă o tăcere pe care o întrerupse Koroviev, şoptind la urechea Margaretei:

— Nestemată donna, de data asta te sfătuiesc să fii mai rezonabilă! Că de, Fortuna ar putea să-ţi şi scape din mîini.

— Vreau ca acum, chiar în clipa asta, să mi se dea îndărăt maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat.

Şi atunci, în odaie se năpusti o rafală de vînt cu atîta putere, încît şi flacăra luminărilor din candelabre se aşternu orizontal, perdeaua grea de la fereastră se dădu la o parte, fereastra se deschise larg şi, departe, în înalturi, se arătă luna plină, dar nu o lună de dimineaţă, ci una de miez de noapte. Prin fereastră, pe podea se aşternu năframa verzuie a nopţii, şi în ea apăru oaspetele nocturn al lui Ivanuşka — maestrul. Era îmbrăcat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci şi cu tichia neagră de care nu se despărţea niciodată. Obrazul nebărbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, speriat, la licărul făcliilor, în timp ce şuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i.

Margareta îl recunoscu şi, gemînd, îşi împreună mîinile, alergînd spre el. Îi sărută fruntea, buzele, se lipi cu faţa de obrazul lui nebărbierit, şi lacrimile, stăpînite atîta vreme, prinseră a curge acum în voie, şiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorbă, repetînd-o în neştire:

— Tu... tu... tu...

Maestrul se desfăcu din strînsoarea braţelor ei şi spuse cu glas surd:

— Nu plînge, Margot, nu mă chinui! Sînt grav bolnav, urmă el, agăţîndu-se cu mîna de pervazul ferestrei, parcă pre-gătindu-se să fugă; şi, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strigă: Mi-e frică, Margot! Iar au început halucinaţiile...

Margareta se sufoca în hohote de plîns, şoptind:

— Nu, nu, nu... Să nu te temi de nimic... Sînt cu tine... Sînt cu tine...

Pe nesimţite, cu o mişcare îndemînatică, Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, şi acesta se aşeză; Margareta se prăbuşi în genunchi, lipindu-se de dînsul, şi rămase tăcută. In tulburarea ei nici nu băgase de seamă că nu mai era în pielea goală; acum purta mantia aceea neagră de mătase. Bolnavul îşi lăsă capul în jos, privind ţintă în podea, cu ochii posomoriţi, bolnavi.

Woland îi porunci lui Koroviev:

— Cavalere, dă-i omului ăstuia ceva de băut. Margareta se ruga de maestru cu glas tremurător:

— Bea, bea, te rog! Ţi-e frică? Nu, nu, crede-mă pe mine, aici vei fi ajutat!

Acesta luă paharul şi-l dădu peste cap, dar paharul scăpă din mîna tremurătoare şi se făcu ţăndări la picioarele lui.

— E semn bun, semn bun! îi şopti Koroviev Margaretei. Uite, începe să-şi vină în fire.

Într-adevăr, privirea bolnavului nu mai era atît de sălbatică şi neliniştită.

— într-adevăr, tu eşti, Margot? întrebă oaspetele selenar.

— Să nu te îndoieşti, sînt eu, răspunse ea.

— Mai daţi-i! porunci Woland.

După ce maestrul goli şi al doilea pahar, ochii lui căpătară viaţă şi expresie.

— Aşa da, aşa mai zic şi eu, încuviinţă Woland uitîndu-se printre gene. Acum, hai să stăm de vorbă. Cine eşti?

— Acum sînt nimeni, îi răspunse maestrul crispîndu-şi gura într-un zîmbet.

— De unde vii?

— Din casa suferinţei. Sînt un alienat, răspunse nou-venitul.

La aceste cuvinte, pe Margareta o podidiră din nou lacrimile. Apoi, ştergîndu-şi ochii, strigă:

— Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maestru, messire, vă previn! Faceţi-l bine, merită acest lucru.

— Dumneata ştii cu cine stai de vorbă? îl întrebă Woland. La cine te afli?

— Ştiu, îi răspunse maestrul; la casa de nebuni am fost vecin cu băiatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit despre dumneavoastră.

—