— Asta-i imposibil, susţinea motanul, uitîndu-se la carte în lumina candelabrului.

Cina veselă continua. Luminările se topeau în candelabre, din şemineu se răspîndea prin cameră, unduind, o căldură uscată şi înmiresmată. Margareta îşi potolise foamea şi se simţea cuprinsă de beatitudine. Se uita cum rotocoalele albăstrii de la ţigara de foi a lui Azazello pluteau spre şemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vîrful spadei. N-avea chef să plece nicăieri, deşi, după cum îşi dădea seama, se făcuse tîrziu. Nu mai era mult pînă la şase dimineaţa. Profitînd de un moment de tăcere, se adresă sfioasă lui Woland:

— Cred că e timpul să plec. E tîrziu...

— Unde te grăbeşti? o întrebă acesta politicos, dar cam rece. Ceilalţi tăceau, prefăcîndu-se pasionaţi de priveliştea rotocoalelor de fum de ţigară.

— Da, e timpul să plec, repetă Margareta, tulburîndu-se şi mai mult din cauza acestei atmosfere şi căutînd în jur cu privirea vreun şal sau mantia.

Deodată, goliciunea începu s-o stînjenească. Se ridică de la masă. Fără un cuvînt, Woland luă de pe pat halatul lui ros şi plin cu pete de grăsime, iar Koroviev îl aruncă pe umerii Margaretei.

— Vă mulţumesc, messire, zise abia auzit Margareta, pri-vindu-l întrebător pe Woland.

Acesta îi răspunse cu un zîmbet politicos şi nepăsător. O neagră amărăciune încleşta inima Margaretei. Se simţi înşelată. Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gînd s-o răsplătească, după cum nimeni n-o poftea să mai rămînă. Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poate mai limpede: de aici nu avea unde să se ducă. Gîndul fugar, că ar putea fi nevoită să se întoarcă la vila ei, îi umplu inima de deznădejde. „Să mă rog de el? Eu?” îşi spuse ea, gîndin-du-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe cînd şedeau în grădina de lîngă zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!” hotărî Margareta în cele din urmă.

— Vă las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare şi urmă în gînd: „Numai să mă văd ieşită de aici, că apoi cum ajung la rîu, mă înec.”

— Stai jos, îi zise deodată poruncitor Woland. Schimbîndu-se la faţă, Margareta se aşeză.

— Vrei poate să-mi spui ceva la despărţire?

— Nu, messire, nimic, răspunse ea mîndră; în afară de un lucru: dacă mai aveţi nevoie de mine, sînt gata să îndeplinesc orice doriţi. Nu sînt deloc obosită şi m-am distrat de minune la bal. Aşa încît, dacă ar mai fi continuat, aş fi întins din nou genunchiul meu, ca să-l sărute mii de spînzuraţi şi de ucigaşi. Spunînd aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin ceaţă, cu ochii plini de lacrimi.

— Aşa este! Ai perfectă dreptate! strigă răsunător Woland. Aşa şi trebuie!

— Aşa şi trebuie! repetă ca un ecou suita lui.

— Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mîndră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lîngă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutînd să dea o rezonanţă mai blîndă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spînzuraţi? Spune! Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sînt cel care a oferit.

Inima ei bătu cu putere; Margareta oftă adînc, chibzuind parcă ceva.

— Ei, curaj! strigă Woland. Trezeşte-ţi fantezia, dă-i pinteni! Chiar şi numai pentru faptul că a fost de faţă la împuşcarea acelui ticălos de baron învechit în rele merită omul său să fie răsplătit, cu atît mai mult cu cît este vorba de o femeie. Ei, s-aud!

Margareta simţi că i se taie răsuflarea şi era gata să rostească tainicele cuvinte pregătite în sufletul ei, cînd, pălind deodată, deschise gura şi holbă ochii. „Frida!... Frida, Frida! îi strigă în urechi un glas sîcîitor, implorînd-o. Mă cheamă Frida!” Şi, bîlbîindu-se, Margareta vorbi:

— Aşadar, aş putea... să cer... un lucru?

— Să pretinzi, să pretinzi, dorina mea, îi răspunse Woland, zîmbind înţelegător, să pretinzi un lucru.

Ah, cît de abil şi de limpede subliniase Woland aceste două cuvinte: „Un lucru”, repetînd de fapt vorbele Margaretei. Oftînd din nou, aceasta urmă:

— Aş vrea să nu i se mai lase Fridei batista cu care şi-a sugrumat copilul.

Motanul ridică ochii spre tavan, oftînd zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-şi, pesemne, de urechea pe care Margareta i-o răsucise la bal.

— Dat fiind faptul, vorbi Woland zîmbind ironic, că este cu totul imposibil ca toanta de Frida să te miruiască — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regină —, nici nu ştiu ce aş avea de făcut. Cred că nu rămîne decît un singur lucru: să fac rost de cît mai multe cîrpe şi să astup cu ele toate crăpăturile dormitorului meu.

— Ce vreţi să spuneţi, messire? se miră Margareta la auzul acestor vorbe într-adevăr de neînţeles.

— Sînt pe deplin de acord cu dumneavoastră, messire, se băgă pe fir motanul — întocmai, cu cîrpe! Şi, nespus de enervat, dădu cu laba în masă.

— Vorbesc despre milă, îşi lămuri cuvintele Woland, fi-xînd-o pe Margareta cu ochiul lui de foc; uneori, cu totul pe neaşteptate şi în chip viclean, ea se furişează în crăpăturile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cîrpe...

— Şi eu tot despre asta vorbesc! sări motanul şi, pentru orice eventualitate, se dădu mai la o parte de Margareta, aco-perindu-şi cu labele, mînjite cu cremă roz, urechile ascuţite.

— Afară cu tine! porunci Woland.

— încă nu am băut cafeaua, răspunse motanul, cum să plec? Oare e posibil, tnessire, ca într-o noapte de sărbătoare oaspeţii să fie împărţiţi în două sorturi la masă? Unii de prima calitate, iar ceilalţi, cum se exprimă acest tris zgîrciob-bufe-tier, de calitatea a doua?

— Taci din gură! îi porunci Woland şi o întrebă