Holbînd ochii, maestrul şopti:

— Oho, cred că asta e mai grozav decît ceea ce mi-a povestit Ivan! Cutremurat, se uită în dreapta şi în stînga şi-l întrebă în cele din urmă pe motan: Iertaţi-mă, tu eşti... dumneavoastră sînteţi... Încurcat, neştiind cu ce formulă să i se adreseze, urmă: Dumneavoastră sînteţi motanul care s-a urcat în tramvai?

— Eu sînt, recunoscu motanul, măgulit, şi adăugă: Mă bucur foarte mult să văd cît de politicos se poartă cineva cu un motan. De obicei, nu ştiu pentru care motiv, motanii sunt luaţi „per tu”, deşi niciodată în viaţa lui vreun motan n-a băut Bruderschaft cu careva.

— Mi se pare că nu prea sînteţi motan... ripostă, şovăitor, maestrul!... La spital, vrînd-nevrînd, tot o să se observe absenţa mea, adăugă el sfios, uitîndu-se la Woland.

— De ce să se observe? îl linişti Koroviev, şi în mîinile lui apărură deodată nişte registre şi hîrtii. E istoricul bolii dumi-tale?

— Da...

Koroviev îl aruncă în flăcările şemineului.

— Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfacţie Koroviev. Şi asta e cartea de imobil a gazdei dumi-tale?

— Da...

— Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci? Şi Koroviev suflă pe pagina cărţii de imobil. Gata! Nu mai e, şi, te rog să ţii minte, nici n-a existat. Iar dacă gazda dumitale se va arăta mirată, spune-i că Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e şi Mogarîci ăsta? N-a fost aici nici un Mogarîci! Şi cartea de imobil pieri şi ea din mîinile lui Koroviev. Acum e pe masa gazdei. Uimit de operaţia curată a lui Koroviev, maestrul i-a zis:

— Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sînt, eu nu am nici un document.

— Cer scuze, strigă Koroviev, asta-i halucinaţie, iată documentul dumitale.

Apoi ridică ochii şi-i şopti dulce Margaretei: Poftim şi avutul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmînîn-du-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia şi, cu o grijă deosebită, carnetul de economii: Zece mii, Margareta Nikolaevna, aşa cum ai binevoit să le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia.

— Mie mai degrabă mi s-ar usca labele decît să mă ating de ceva ce nu-i al meu, strigă motanul umflîndu-se în pene şi dansînd pe valiză, ca să se aşeze mai bine toate exemplarele romanului cu ghinion.

— Şi actul dumitale, urmă Koroviev, întinzînd Margaretei actul ei, apoi, raportă respectuos: Asta-i tot, messirel

— Nu, nu e tot, replică Woland, desprinzîndu-şi ochii de pe glob. Ce vrei, scumpa mea donna, să fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea.

în aceeaşi clipă, prin uşa deschisă dădu buzna Nataşa goală puşcă şi-i strigă Margaretei:

— Multă fericire, Margareta Nikolaevna! Salutîndu-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Margareta: Am ştiut totdeauna unde te duci.

— Femeile de serviciu ştiu totul, observă motanul, ridi-cînd laba cu subînţeles. E o greşeală să crezi că ar fi oarbe.

— Ce vrei, Nataşa? o întrebă Margareta. Întoarce-te la vilă.

— Draga mea Margareta Nikolaevna, o imploră aceasta căzînd în genunchi în faţa ei. Rugaţi-vă de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — să mă lase tot vrăjitoare. Nu mai vreau în vilă! Nu mă mărit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Aseară la bal, domnul Jacques m-a cerut în căsătorie. Şi, desfăcîndu-şi pumnul strîns, Nataşa arătă nişte monede de aur.

Margareta îşi îndreptă privirea întrebătoare spre Woland. Acesta încuviinţă din cap. Atunci, Nataşa se aruncă de gîtul Margaretei; urmă un sărut răsunător, după care, cu un strigăt triumfător, vrăjitoarea zbură pe fereastră.

În locul ei apăru Nikolai Ivanovici. Îşi recăpătase înfăţişarea omenească, dar era grozav de posomorit şi chiar iritat.

— Iată cui am să-i dau drumul cu multă plăcere — zise Woland, uitindu-se în scîrbă la Nikolai Ivanovici — cu o deosebită plăcere, fiindcă n-are ce căuta aici.

— Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverinţă din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpăţînare.

— În ce scop? întrebă sever motanul.

— În scopul de a o prezenta miliţiei şi consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici.

— De obicei, noi nu eliberăm adeverinţe, preciza motanul încruntîndu-se, dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepţie.

Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, cînd Hella, goală puşcă, se şi aşeză la masa de scris şi motanul îi dictă:

— „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Nikolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomoţie”.. . Hella, deschide paranteza, scrie „vier”, şi închide paranteza. Semnează: Behemoth.

— Şi data? piui Nikolai Ivanovici.

— Noi nu punem dată; dacă are dată, hîrtia îşi pierde valabilitatea, ripostă motanul, semnînd adeverinţa. Apoi scoase de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei şi, aplicînd pe dovadă parafa „Achitat”, o înmînă lui Nikolai Ivanovici. In clipa următoare, acesta pieri fără urmă, în locul lui apărînd un personaj cu totul neaşteptat.

— Ăsta cine mai e? întrebă cu dezgust Woland, ferindu-şi ochii cu mîna de lumina făcliilor.

Varionuha îşi plecă fruntea şi zise încet, oftînd:

— Lăsaţi-mă să mă întorc înapoi, nu pot să fiu vampir, că doar atunci, eu cu Hella era cît pe ce să-l curăţăm pe Rimski. Eu nu sînt setos de sînge. Daţi-mi drumul!

— Ce visează ăsta? întrebă Woland, strîmbîndu-se. Care Rimski? Ce mai e şi cu aiureala asta?

— Nu vă deranjaţi, messire, dădu glas Azazello şi, întor-cîndu-se spre Varionuha, urmă: Să nu fii bădăran la telefon. Să nu minţi la telefon. Ai înţeles? N-o să se mai repete?

De bucurie, în capul lui Varionuha totul se învălmăşi, faţa începu să-i strălucească de bucurie, şi el, fără să ştie ce spune, bolborosi:

— Pe drum... adică, vreau să spun... Majes... imediat după-masă... Strîngîndu-şi mîinile la piept, Varionuha se uită rugător la Azazello.

— Bine! Marş acasă! hotărî acesta, şi Varionuha se topi în văzduh.

— Şi acum, voi toţi ceilalţi lăsaţi-mă cu ei doi, porunci Woland, arătîndu-i pe maestru şi pe Margareta.

Porunca lui Woland se