— Aşadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are să scrie? Iar visările? Inspiraţia?

— Nu mai am nici un fel de visări şi nici inspiraţie, răspunse maestrul, nu mă interesează nimic, afară de ea, puse iar mîinile pe capul Margaretei. M-au frînt, sînt plictisit şi vreau în subsol.

— Si romanul dumitale, şi Pilat?

— Îmi este odios romanul ăsta, răspunse maestrul. Am suferit prea mult din cauza lui.

— Te implor, se rugă jalnic Margareta, nu vorbi aşa. De ce mă chinuieşti? Ştii doar că toată viaţa mea am pus-o în opera ta. Şi adăugă întorcîndu-se spre Woland: Vă rog, messire, să nu-i luaţi vorbele în seamă. Este prea chinuit.

— Bine, dar trebuie să scrii ceva totuşi! zise Woland. Dacă ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, poţi să începi a-l zugrăvi chiar şi pe Aloizi, să zicem...

— Aşa ceva Lapşennikova n-o să tipărească, şi-apoi, nu-i interesant, răspunse maestrul, zîmbind.

— Şi din ce ai să trăieşti? Doar va trebui să cunoşti mizeria.

— De acord, de acord, îi răspunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o luă de după umeri şi adăugă: o să-i vină mintea la loc, are să plece de la mine...

— Nu cred, zise printre dinţi Woland şi continuă: Aşadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleacă în subsol, cu intenţia să se instaleze acolo, în faţa lămpii, şi să trăiască în mizerie?

Margareta se desprinse din îmbrăţişarea maestrului şi vorbi cu înflăcărare:

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, i-am şoptit lucrurile cele mai ademenitoare. Şi el le refuză.

— Ştiu eu ce i-ai şoptit, replică Woland; dar ăsta nu-i lucrul cel mai ademenitor. Iar dumitale îţi spun, se întoarse el cu un zîmbet spre maestru, că romanul pe care l-ai scris o să-ţi mai aducă unele surprize.

— E foarte trist, îi răspunse maestrul.

— Nu, nu e trist, zise Woland, nu e ceva de care ar trebui să te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-a-nfăptuit totul. Mai ai vreo pretenţie?

— Oh, messire, se poate să vorbiţi aşa!?

— Atunci, uite, primeşte în dar obiectul acesta ca amintire, o rugă Woland şi, scoţînd de sub pernă o mică potcoavă de aur, presărată cu diamante, i-o întinse.

— Oh, nu! Cum să iau eu asa ceva?

— Vrei să ne supărăm? o întrebă, zîmbind, Woland. Întrucît mantia pe care o purta nu avea nici un buzunar,

Margareta înveli potcoava într-un şervet, legînd-o într-un fel de bocceluţă. În clipa aceea făcu o constatare ciudată din ca-le-afară, se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna strălucind şi zise:

— Nu înţeleg deloc... cum vine asta, tot noapte şi noapte, de mult trebuia să răsară soarele.

— O noapte de sărbătoare e plăcut s-o şi ţii în loc puţin, îi răspunse Woland. Acum, vă urez fericire!

Margareta îi întinse lui Woland amîndouă mîinile cu un fel de veneraţie, dar, neîndrăznind să se apropie de el, exclamă încet:

— Adio! Adio!

— La revedere, zise Woland.

Margareta, înfăşurată în mantia ei neagră, şi maestrul, în halatul de spital, ieşiră în coridorul apartamentului văduvei, unde ardea o luminare şi unde îi aştepta suita lui Woland. Părăsind coridorul, Hella purta valiza care conţinea romanul şi mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul păşea alături, ajutînd-o pe Hella să ducă bagajul.

Lîngă uşa de la intrare, Koroviev îşi luă rămas-bun şi dispăru, iar ceilalţi porniră să-i conducă pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. In timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o uşoară bufnitură, dar fără ca cineva s-o bage în seamă, înainte de a ieşi din imobil, pe la scara 6, Azazello suflă în sus, şi în aceeaşi clipă se pomeniră cu toţii în curte, unde luna nu îndrăznea să pătrundă: acolo văzură un om adormit pe trepte, şi pesemne că adormise adînc, încălţat cu cizme şi cu un chipiu pe cap, iar în faţa imobilului staţiona un automobil mare, negru, cu farurile stinse. În geamul din faţă se profila confuz silueta cioroiului de cîmp.

Cei doi se pregăteau să urce în maşină, cînd Margareta strigă deznădăjduită:

— Doamne, mi-am pierdut potcoava!

—Urcaţi-vă în maşină, zise Azazello, şi aşteptati-mă. Mă-n-torc îndată; să văd numai despre ce este vorba. Şi intră din nou în imobil.

Iată despre ce era vorba: Cu puţin înainte de apariţia Margaretei şi a maestrului cu însoţitorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al văduvei bijutierului ieşi pe scară o femeie mică şi uscăţivă, în mînă cu un bidon şi cu o sacoşă. Era An-nuşka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, vărsase uleiul miercurea trecută lîngă portiţa turnantă a parcului.

Nimeni nu ştia, şi desigur că nimeni nu va afla vreodată cu ce se ocupa la Moscova această femeie şi din ce trăia. Nu se ştia despre ea decît un singur lucru: putea fi văzută zilnic, cînd cu bidonul, cînd cu sacoşa şi cu bidonul, fie la găzărie, fie în piaţă, fie în poarta imobilului, fie pe scări, iar cel mai des în bucătăria apartamentului 48, unde şi locuia. Afară de asta se ştia că oriunde se afla ori apărea ea se stîrnea pe loc un scandal şi că afară de asta era poreclită „Ciuma”.

Ciuma-Annuşka se scula, nu se ştie în ce scop, o dată cu cocoşii. În ziua aceea se trezise chiar în toiul nopţii, pe la douăsprezece şi jumătate. Răsucise cheia în uşă, îşi scosese nasul afară, apoi ieşise toată, trîntise uşa după sine şi era gata s-o ia din loc, cînd pe palierul de deasupra ei se trînti o uşă şi cineva se rostogoli în jos, pe scări. Ciocnindu-se de Annuşka, o îmbrînci în lături cu atîta putere, încît femeia se lovi cu ceafa de zid.

— Unde dracu te duci numai în izmene? ţipa ea cu glas ascuţit, ducînd o mînă la ceafă.

Omul în izmene, cu valiza în mînă şi cu şapca pe cap, îi răspunse cu un glas somnoros şi ochii închişi:

— Cazanul de la baie... piatra vînătă... numai zugrăveala cît m-a costat... şi, izbucnind în lacrimi, răcni: Afară!

După aceasta se repezi, dar nu în jos, pe scări, ci înapoi, în sus, unde o fereastră ce