dădea spre curte avea un geam spart şi ieşi pe geam afară în zbor, cu picioarele în sus. Annuşka uită de ceafa ei şi de tot şi se repezi şi ea cu un geamăt de uimire la fereastră. Se întinse pe palier cu burta în jos şi, scoţînd capul afară, se aştepta să-l vadă zăcînd pe asfaltul luminat de felinarul din curte pe omul cu valiza, făcut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic.

Nu-i mai rămînea decît să presupună că arătarea asta somnoroasă zburase din casă ca o pasăre, dispărînd fără urmă. Făcîndu-şi cruce, Annuşka gîndea: „Da, nimic de zis, halal apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbeşte lumea!... Ce mai apartament!...”

Abia apucă să gîndească astfel, că uşa de deasupra ei se trînti iar şi se auziră din nou paşi. Lipindu-se de perete, femeia văzu un cetăţean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o faţă semănînd cu un rît de purcel, după cum i se păru, care se strecură pe lîngă ea şi, ca şi primul, părăsi imobilul zbu-rînd pe fereastră, tot fără să păţească nimic şi fără să se facă zob pe asfalt. Uitînd pentru ce ieşise, Annuşka rămase pe scară, închinîndu-se, oftînd şi vorbind singură.

După scurt timp, al treilea ins, fără barbă, cu un obraz rotund, ras, cu cămaşă rusească pe el, veni tot de sus în fugă şi zbură de îndată pe geam.

Spre lauda Annuşkăi, trebuie spus că era o femeie curioasă, aşa că se hotărî să aştepte, să vadă dacă nu cumva se vor mai petrece şi alte minuni. Şi sus se deschise din nou o uşă şi o companie întreagă începu să coboare, dar nu în fugă, ci aşa cum merg oamenii de obicei. Annuşka se îndepărtă de fereastră, coborî spre uşa ei, o deschise repede, se ascunse după ea şi, prin uşa crăpată, începură să-i sclipească ochii înnebuniţi de curiozitate. Pe scară cobora un bărbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba nerasă, cu o tichie neagră pe cap şi cu un halat pe el. Păşea şovăielnic, ţinut cu grijă la braţ de o cuconiţă în rasă neagră, după cum i se păru Annuşkăi în semiîntunericul scării. Cuconiţa era ori desculţă, ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rupţi, străvezii, pesemne din străinătate. Aoleu! Dar cuconiţa e goală! Păi da, rasa e aruncată direct pe trupu-i gol! „Halal apartament...” Gîndin-du-se cum o să le povestească ea a doua zi vecinilor ceea ce văzuse, sufletul Annuşkăi prinse a cînta victorios. În urma cuconiţei ciudat îmbrăcate venea o altă cuconiţă, goală-puş-că, în mînă cu o valijoară, iar pe lîngă valijoară se foia un motan negru, uriaş. Ştergîndu-se la ochi, Annuşka era cît pe ce să zică ceva cu glas tare.

Procesiunea o încheia un străin mic de stat, puţin şchiop, chior, fără haină, cu o vestă albă de frac şi cravată la gît. Toţi trecură pe lîngă Annuşka, în jos, pe scări, şi în clipa aceea se auzi o bufnitură uşoară. Îndată ce zgomotul paşilor se stinse în depărtare, Annuşka se strecură ca un şarpe pe palier, puse bidonul lîngă perete şi, întinzîndu-se cu burta pe podea, începu să bîjbîie cu mîi-nile. Dădu de un şerveţel cu ceva greu înăuntru; cînd îl desfăcu, rămase cu gura căscată. Duse la ochi bijuteria, şi ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup.

Totul i se învălmăşea în cap: „Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!... S-o duc la nepotu-meu? Sau să iau pila şi s-o desfac în bucăţi? Pietricelele le-aş scoate şi le-aş vinde, una cîte una, în Petrovka, în Smolenski... Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!”

Vîrî bocceluţa în sîn, înşfacă bidonul şi era gata-gata să se furişeze înapoi în apartament, hotărîndu-se să iasă mai tîr-ziu în oraş, cînd în faţa ei apăru, dracu ştie de unde, străinul cu pieptul alb şi fără haină, care-i spuse încetişor:

— Dă-ncoace potcoava şi şerveţelul.

— Care şerveţel, care potcoavă? Nu ştiu nimic! se codi ea, prefăcîndu-se foarte mirată. N-am văzut nici un şerveţel. Ce-i cu dumneata, cetăţene, eşti beat? Sau ce?

Cel cu pieptul alb şi cu degetele tot atît de albe şi tari ca nişte bare de oţel s-apucă s-o strîngă de gît fără o vorbă, pînă ce o sufocă şi bidonul îi căzu din mînă pe podea. După ce o ţinu aşa o vreme, străinul fără frac îşi slăbi strînsoarea degetelor şi-i dădu drumul. Înghiţind aer^ Annuşka zîmbi:

— Aha, potcovioara aia? întrebă ea. Îndată! Care va să zică, a dumneavoastră era? îndată! Aşa va să zică? A dumneavoastră? Mă uit, văd, zace colo-n şerveţel; dinadins am ridicat-o, să n-o ia careva, că pe urmă — prinde orbu, scoate-i ochii! Ştiţi şi dumneavoastră...

Luînd potcoava învelită în legăturică, străinul porni a se înclina dinaintea Annuşkăi, strîngîndu-i mîna cu efuziune, şi-i mulţumi cordial, cu un puternic accent străin, cam în următoarele expresii:

—Madame, vă sînt profund recunoscător. Potcovioara asta mică e o amintire preţioasă. Şi, îngăduiţi-mi, fiindcă aţi avut amabilitatea să mi-o păstraţi, să vă ofer două sute de ruble.

Spunînd acestea, scoase banii din buzunarul vestei şi îi dădu Annuşkăi, care, numai zahăr şi miere, nu se mai oprea mulţumindu-i:

— Ah, voi fi veşnic recunoscătoare! Merci! Merci! Darnicul străin o şterse însă cît ai clipi, lunecînd peste un etaj, dar, înainte de a dispărea definitiv, strigă de jos, de data aceasta fără accent:

— Ascultă, cotoroanţă, dacă mai ridici vreodată de jos un lucru care nu-i al tău, să-l predai la miliţie, să nu-l piteşti în sîn!

Annuşkăi îi vuia capul de toate peripeţiile prin cate trecuse; striga fără întrerupere, în virtutea inerţiei:

— Merci, merci, merci!... deşi străinul dispăruse de mult.

Dispăruse şi maşina din curte. După ce-i restitui Margaretei cadoul lui Woland, Azazello îşi luă rămas-bun de la ea, o întrebă dacă stă comod, Hella o sărută cu foc, iar motanul îi sărută mîna, apoi însoţitorii făcură cu mîna cîteva semne maestrului, care şedea prăbuşit, inert, într-un colţ al maşinii, pe bancheta din spate, făcură un semn cioroiului-şofer şi se topiră în văzduh, socotind inutil să se mai obosească urcînd scara. Cioroiul aprinse farurile şi scoase maşina