Peste un ceas, în subsolul căsuţei din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul rămăsese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplită de toamnă, şedea Margareta lîngă masa acoperită cu o învelitoare de catifea şi plîngea încetişor de emoţie şi fericire, la lumina lămpii umbrite de abajur. Caietul, scorojit de flăcări, zăcea în faţa ei, alături se înălţa un teanc de caiete neatinse. Căsuţa era cufundată în tăcere. În odaia micuţă de alături, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adînc maestrul. Respira ritmic, fără zgomot.

După ce plînse îndelung, Margareta începu să răsfoiască şi caietele neatinse, dînd de pasajul pe care-l citise înainte de întîlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mîngîia cu drag manuscrisul, cum ai mîngîia o pisică la care ţii, răsucindu-l în mîini, examinîndu-l pe toate părţile, ba oprindu-se la pagina întîi, ba uitîndu-se la sfîrşit. Deodată, o copleşi gîndul îngrozitor că toate acestea nu erau decît vrăjitorie, că aceste caiete vor pieri din ochii ei, că se va pomeni în dormitorul vilei şi că, atunci cînd se va trezi, va fi nevoită să se ducă să se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gînd plin de spaimă, urma pierdută a îndelungatelor ei suferinţe. Nimic nu dispărea, atotputernicul Woland era într-adevăr atotputernic, şi Margareta putea răsfoi după pofta inimii, fie şi pînă-n zori, filele caietelor, putea să le examineze, să le sărute şi să recitească slovele:

„Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului...” Da, întunericul...

25 Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat

Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleş-tee... Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată... Negura băgase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim şi împrejurimile lui, înghiţind totul. Spre sfîrşitul zilei a 14-a a Nisanului, lună de primăvară, un nor ciudat venise dinspre mare.

Coborîse peste Golgota, unde călăii îi ţintuiau în grabă pe cei osîndiţi, se prăvălise peste templul Yerushalayimului şi, revărsîndu-se în şuvoaie fumegînde de pe colină, se aşternuse peste Oraşul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trecători de pe străzile strîmbe şi silindu-i să se adăpostească. Norul nu se grăbea să-şi lepede vlaga şi-şi revărsa numai lumina. Cînd clocotul negru şi fumegînd era despicat de o săgeată de foc, din beznă se înălţa giganticul templu cu acoperişul lui de solzi scînteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clipă, şi templul se cufunda iarăşi în hăul întunecat, în cîteva rînduri, se ridicase din el ca să se prăbuşească din nou în beznă şi, de fiecare dată, prăbuşirea era însoţită de un bubuit de catastrofă.

Alte fulgere scăpărătoare scoteau din hăul fără fund palatul lui Irod cel Mare, ce se înălţa în faţa templului, pe colina dinspre apus, şi statuile lui de aur, cumplite, fără ochi, se avîn-tau în tării spre cerul negru cu braţele întinse. Dar focul ceresc se stingea din nou, şi bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur din bezna de nepătruns.

Ploaia se dezlănţui pe neaşteptate, şi furtuna se transformă în uragan. În apropierea băncii de marmură din grădină, acolo unde, pe la amiază, stătuseră de vorbă procuratorul şi marele preot, fulgerul, însoţit de un bubuit înspăimîntător, frînse, cît ai clipi, un chiparos. O dată cu grindina şi pulberea de stropi, sub colonada balconului vîntul purta trandafiri rupţi, frunze de magnolia, rămurele şi nisip. Uraganul devasta cu furie grădina.

În timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul.

Nu mai şedea în jeţ, se tolănise pe patul de trestie, lîngă masa scundă, încărcată de bunătăţi şi urcioare cu vin. Un alt pat adăsta de partea cealaltă a mesei. La picioarele procuratorului se vedea o băltoacă roşie, ca de sînge, iar în preajmă, cioburile unui urcior spart. Slujitorul care aşezase masa înainte de a se dezlănţui furtuna se fîstîcise sub privirea stăpînu-lui, tulburat de gîndul că l-a supărat cu ceva, şi procuratorul, înfuriindu-se, trîntise urciorul de mozaicul balconului, spu-nîndu-i răstit:

— De ce-ţi fereşti ochii de mine cînd serveşti? Oare ai furat ceva?

Chipul negru al africanului se făcuse cenuşiu. În ochi i se cuibări groaza de moarte, şi era gata-gata să spargă şi el un urcior, dar mînia procuratorului se stinse făr'de veste, aşa cum se şi aprinsese. Slujitorul se repezise să strîngă cioburile şi să şteargă pe jos. Dar, la un semn al stăpînului, lăsă totul cum era şi se făcu nevăzut: băltoaca rămase acolo neatinsă.

De cînd se stîrnise furtuna, africanul se pitea mereu lîngă firida cu statuia unei femei albe şi goale cu capul plecat, tresărind în fiece clipă de teamă că nu va auzi chemarea procuratorului.

Stînd culcat în penumbra deasă care se aşternuse peste toate o dată cu dezlănţuirea furtunii, procuratorul îşi turnă singur vin în cupă şi-l sorbea prelung: frămînta în mînă pîi-nea şi înghiţea firimiturile, sugea din cînd în cînd carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei lămîi şi bea din nou vin.

Vorbea cu sine însuşi murmurînd ceva, dar, din cauza vuietului apei, a tunetelor care ameninţau parcă să prăbuşească acoperişul palatului, a zgomotului grindinei ce bătea darabana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; şi dacă pîlpîirea şovăielnică a focului ceresc s-ar fi prefăcut într-o lumină neîntreruptă, cel ce s-ar fi uitat cu luare-aminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injectaţi după ultimele nopţi de insomnie şi după vinul băut, e plin de nerăbdare şi că el nu se uită numai la cei doi trandafiri albi, înecaţi în băltoaca roşie, ci se întoarce mereu spre grădină, în întâmpinarea pulberii de stropi şi a nisipului purtat de uragan, că aşteaptă pe cineva, aşteaptă cu nerăbdare.

După cîtva timp, linţoliul stropilor prinse a se destrăma,