bizantină, constatase că îşi făcuse prost socotelile. Drepturile băneşti erau plătite cu mari întârzieri. De trei luni încoace nu mai primise nici o para. Şi cu mâncarea o ducea greu, dar de asta Alexios nu se plângea, fiindcă era învăţat cu lipsurile. Însă îl durea sufletul pentru că nu putea trimite bani mamei lui.

Ştia că are să moară. Toţi oamenii îşi presimt sfârşitul, dar se înşală pe ei înşişi, refuzând să creadă că inima lor va înceta să mai bată, că îşi vor găsi odihna sub pământ, că viermii au să se înfrupte în curând din rămăşiţele lor pământeşti.

Pe Leandru îl impresionase liniştea cu care Alexios îşi aştepta sfârşitul. Îşi zise că fiinţele primitive sunt probabil mai accesibile unor mesaje venite de dincolo de lume. Cultura, civilizaţia nu i-au rafinat, tocindu-le în schimb instinctele. Îl fulgera şi pe el gândul că ar putea să piară în bătălia făgăduită de turci. Era însă prea tânăr spre a concepe moartea altfel decât ca o perspectivă îndepărtată, atât de îndepărtată încât îşi pierdea până şi puterea de a-l îngrozi. Ploaia sâcâitoare, neplăcută, îl supăra mai mult, de pildă, decât frica de moarte. Îşi dori ca bătălia să înceapă mai repede. Când eşti prins în vârtejul acţiunii, nu ai timp să depeni gânduri negre. Dar aşteptarea îţi macină adeseori nervii.

Ploaia, însoţită de rafale de vânt, se mai zborşi cam o jumătate de ceas, apoi începu să se potolească. Undeva, spre miazănoapte, se ivi un petic de văzduh senin, cu stele multe şi atât de sclipitoare, încât s-ar fi zis că torentele de apă le spălaseră de praf.

* * *

Împăratul Constantinos ieşi din palat, însoţit de marele şambelan Georgios Sphrantzes şi de un aghiotant. Înainte de a coborî scările, se uită spre cer şi întinse mâna cu palma în sus. Câteva picături răzleţe căzură în căuşul degetelor.

– Se îndreaptă vremea, Sphrantzes!

Îl izbi banalitatea frazei pe care o rostise. În noaptea aceasta, în care se juca destinul imperiului, făcea aprecieri anodine asupra vremii. În mai toate cronicile, personajele de frunte pronunţă în miezul marilor evenimente cuvinte memorabile, pe care generaţiile următoare le repetă cu evlavie. Capacitatea lui de a se zbuciuma în căutarea unei soluţii a crizei grave prin care trecea ţara, de a suferi laolaltă cu supuşii săi, părea să fi secătuit. O stare de tensiune care se prelungeşte îşi pierde din puterea de a impresiona. Nervii permanent încordaţi încep să slăbească, nu mai răspund cu aceeaşi intensitate la solicitări.

Basileul încălecă pe roibul său preferat şi porni dea lungul fortificaţiilor dinspre uscat, într-o ultimă inspecţie. Zidurile, văzute dinspre oraş, se ridicau uriaşe, aparent intacte. Auzea în urma lui ropotul telegarilor călăriţi de Sphrantzes, de aghiotantul de serviciu şi de ţine-cal. Întoarse capul spre marele şambelan şi îi făcu semn să se apropie. Îi vorbi gânditor:

– Mă întreb, Sphrantzes, dacă asaltul din noaptea aceasta va eşua, va renunţa oare Mehmed la continuarea asediului?

Marele şambelan ridică din umeri.

– Cine poate să cunoască intenţiile sultanului? Omul acesta e insondabil. Este adevărat, iscoadele noastre au raportat o oarecare oboseală manifestată vizibil de soldaţii şi ofiţerii turci. N-ar fi exclus ca aceştia să-l silească pe Mehmed a ridica asediul.

Încerca să-l îmbărbăteze pe împărat, deşi în sinea lui îşi pierduse orice iluzie.

– Trupele noastre sunt înjumătăţite, Sphrantzes.

– Turcii au suferit pierderi mult mai mari.

– Dar şi rezervele lor umane sunt uriaşe... Inspectară porţile Charisiană, Sfântul Roman şi

Rhegion, precum şi cea de-a patra poartă militară, toate vizate cu deosebire de osmanlâi. Lucrările de întărire executate sub directa supraveghere a generalului Ravduhas oglindeau eforturile istovitoare depuse de populaţia civilă chemată să participe prin muncă la apărarea oraşului.

Basileul şi însoţitorii lui se înapoiară la Blacherne. După ce descălecară, se urcară pe o scară în spirală pe platforma turnului celui mai înaintat din sistemul de fortificaţii al palatului. Acolo împăratul îşi stabilise un post de observaţie, de unde putea îmbrăţişa cu privirile întreaga zonă cuprinsă între Mesoteichion şi Cornul de Aur. Acum însă un întuneric de genune acoperea întreaga fire.

Constantinos se uită cu tristeţe la soldaţii care-l salutau, coborând oblic lăncile. Torţa purtată de aghiotantul care-l preceda pe basileu lumina numai chipuri obosite. Ochii oglindeau însă un nestins foc lăuntric.

– Mândri ostaşi, Sphrantzes, nu-i aşa?

– Mândri şi viteji, Majestate.

Un ofiţer se înfăţişă şi dădu raportul:

– Sire, compania a treia, cu un efectiv de optzeci şi şapte de oameni, apără zidurile din zona înaintată a Blachernelor. Să trăiţi!

Împăratul îi răspunse la salut ducând mâna la coif. Se sprijini apoi de balustrada de piatră a turnului şi îşi aruncă privirile spre tabăra turcească. Norii care se spărseseră spre miazănoapte invadaseră iarăşi cerul, îngroşând bezna.

– E atâta linişte, Sphrantzes, încât ai zice că nu numai oamenii, ci şi natura a căzut într-un somn letargic.

– Liniştea aceasta este înşelătoare, Sire.

Lui Constantinos îi ajunse la ureche, de undeva, de departe, un zgomot surd, foarte vag. Era ca şi când ecourile unui tunet s-ar fi transmis până la zidurile Blachernelor.

– Auzi şi tu ceva, Sphrantzes? Marele şambelan se încruntă.

– Aud, Sire.

– Se pare că se pregătesc de atac.

– Cred că vor încerca să se apropie de ziduri, ocrotiţi de beznă.

Basileul îşi mângâie garda săbiei.

– Nu mai am răbdare să aştept! Mă duc să inspectez breşele. Apărarea lor mă preocupă mai mult decât orice. Tu ai să rămâi aici, Sphrantzes! Să-mi ţii locul până mă întorc! Dacă intervine ceva important, mă anunţi! Te las cu bine, Sphrantzes!

– Dumnezeu să te ocrotească, Sire!

Împăratul se îndepărtă. Când contururile siluetei lui se topiră în obscuritate, marele şambelan încercă o strângere de inimă. Avu brusc presentimentul că despărţirea lor era definitivă.

* * *

Generalul Ravduhas, comandantul fortificaţiilor, străbătu în noaptea aceea mulţi kilometri, parcurgând zidurile interioare, cercetând valurile de pământ ce acopereau breşele, urcând pe platformele turnurilor, cântărindu-le din ochi soliditatea, examinându-le fisurile, cu grija pe care un medic o manifestă pentru pacienţii lui. N-avusese niciodată o familie în sensul obişnuit al cuvântului. Se simţea însă legat de fortificaţii ca şi când acestea ar fi fost propriile lui vlăstare. Pentru Ravduhas, blocurile acestea de granit palpitau, respirau, aveau o viaţă a lor, proprie,