calculată nu în ani sau în zeci de ani, ci în secole, în milenii. Le cunoştea bine trecutul, fiindcă studiase cronicile fortificaţiilor, se documentase asupra lor nu numai cu interes, ci şi cu înţelegere, cu dragoste. Le cunoştea în starea lor actuală mai bine ca oricare altul, căci le purta de grijă de aproape patru, decenii. Viitorul lor rămânea însă cufundat în negură. Sau poate că nu voia să-l cunoască, deşi îl bănuia.

În vreme ce cutreiera zidurile, îşi nota mintal lucrările de reparaţii pe care trebuia să le facă. Deşi încerca să se mintă, avu deodată revelaţia sterilităţii eforturilor lui. Dacă oraşul va fi cucerit de turci, sultanul Mehmed va rade de pe faţa pământului brâul de fortificaţii.

În cursul inspecţiei sale, Ravduhas remarcă, plin de tristeţe, şi starea jalnică a apărătorilor creştini. Soldaţii şi ofiţerii - câţi mai rămăseseră în viaţă - erau vlăguiţi, aveau chipurile pustiite de oboseală, se jigăriseră ca nişte câini de pripas. Generalul Chrisogeorghis, spre a întări apărarea zidurilor, chemase până şi pe răniţii care se mai puteau folosi de un arc, ori care mai erau în stare să ajute la mânuirea catapultelor. Unii generali ajunseseră să comande unităţi militare reduse la nişte efective derizorii. „Cu oamenii aceştia va trebui să rezistăm gutelor de mii de turci!” reflectă cutremurat Ravduhas.

Ajunsese în sectorul apărat de escadroanele de gardă de sub comanda căpitanului Reynaud de Brienne. Francezul acesta părea să fi făcut minuni. Soldaţii lui erau fercheşi, purtau platoşe strălucitoare şi, în ciuda oboselii, păstrau o atitudine marţială.

De Brienne îl întâmpină cu un zâmbet plin de încredere:

– Le-am pregătit osmanlâilor o primire să o ţină minte, Clarissime!

– Văd! replică încântat generalul. Soldaţii dumitale se prezintă admirabil! Ce le-ai făcut? Le-ai dat să mănânce jăratic?

Se apropie de creneluri şi trase cu urechea.

– Dinspre tabăra turcească se aude un freamăt, căpitane! N-ai impresia?

În aceeaşi clipă, de dincolo de ziduri se ridică un vuiet care făcu să se cutremure pământul. Bateriile turceşti dezlănţuiră un bombardament infernal de-a lungul întregului front. Grindina de proiectile izbea în pereţii de piatră, zguduindu-i din temelii. Simultan, tabăra turcească fu luminată de zeci de mii de torţe, aprinse parcă la un semnal. S-ar fi zis că spaţiile imense cuprinse între ziduri şi orizont fuseseră invadate de flăcări.

Pe centura de fortificaţii se dădu alarma. Soldaţii creştini trecură la posturi, în oraş clopotele prinseră să bată. Dangătele lor se împleteau într-o vibraţie care izbea cu putere nu numai timpanele, ci era resimţită de întregul înveliş viu al trupurilor omeneşti.

Pregătirea masivă de artilerie avea menirea să sfărâme apărarea organizată a creştinilor, să provoace haosul, astfel ca trupele de asalt să nu întâmpine decât o rezistenţă neglijabilă.

Bătălia începuse...

* * *

Reşid-Paşa, comandantul artileriei otomane, supraveghea de pe o înălţime tragerile bateriilor sale. În ajun sultanul îi poruncise:

– Să nu menajezi nici tunurile şi nici oamenii! Să foloseşti toată muniţia! Iadul să se abată asupra Constantinopolelui! N-au decât să explodeze toate tunurile, n-au decât să sară în aer toate chesoanele, n-au decât să piară toţi servanţii! Dar mai înainte oraşul trebuie să cadă în mâna mea! Să dărâmi zidurile astea blestemate, să spulberi valurile de pământ care acoperă breşele, să deschizi drum trupelor mele! Ai timp o jumătate de ceas! Apoi încetezi focul! Bagă de seamă, răspunzi cu capul tău de îndeplinirea întocmai a misiunii! Am cheltuit sume imense ca să-mi creez o artilerie cum nu s-a mai văzut în lume. De data asta vreau să o văd la lucru!

Reşid-Paşa coborî la una din baterii. Tirul rapid înroşise ţevile. Servanţii sufereau arsuri când le atingeau în timpul încărcării ghiulelelor. Generalul privi critic piesele de artilerie supuse unui efort care avea să le scurteze cu câţiva ani viaţa. Dar porunci fără să şovăie:

– Acceleraţi tragerea!

De pe platoul pe care-şi instalase postul de comandă, sultanul urmărea cu privirile efectele bombardamentului. Vedea foarte bine, fiindcă marea de torţe şi rugurile uriaşe aprinse nu prea departe de ziduri luminau ca ziua. O porţiune de zid din stânga porţii Charisiene se prăbuşi într-un nor de praf. Sultanul îşi strânse satisfăcut pumnii. Reşid-Paşa îşi cunoştea meseria. Când trâmbele de praf dispărură, măturate de rafalele de vânt, Mehmed desluşi zidul dărâmat doar până la câţiva metri deasupra solului. Încă o serie de lovituri în acelaşi punct, şi restul peretelui de piatră se va nărui de la sine. Îşi mută privirile asupra celor trei mari breşe acoperite cu parapete de pământ întărit cu împletituri de nuiele. Ghiulelele cădeau ploaie.

„Am să vă învăţ minte, romei netrebnici! bolborosea padişahul pentru sine. Aţi cutezat să mă înfruntaţi! Acum vă primiţi răsplata!”

Leandru Comnen şi soldaţii lui stăteau culcaţi la pământ, în vreme ce proiectilele şuierau în jurul lor, muşcând din parapete, spărgând butoaiele care ţineau loc de creneluri, frângând ca pe nişte beţe bulumacii groşi, transformând în mase de carne sângerândă oamenii loviţi în plin. Leandru simţea sub obraz atingerea pământului ud şi moale pe care îşi rezema capul. „Dacă o mai ţine mult aşa, ne prăpădesc!” gândea cu ciudă. Dar nu îl înfricoşa primejdia, ci perspectiva de a muri stupid, cu nasul vârât în noroi, fără să fi apucat a-şi încerca puterile în luptă corp la corp cu turcii.

Deodată proiectilele încetară să mai cadă. În locul bubuiturilor de tun ţâşniră din zeci de mii de piepturi răcnete de luptă, amestecate cu ropotiri de tobe, cu sonorităţi ascuţite de trompete, cu răbufniri violente de chimvale, cu sunete stridente de fluiere. Masa aceea uriaşă de oameni se urni, pornind la atac.

Leandru înălţă precaut capul. Soldaţii lui continuau să stea cu burţile lipite de pământ. Se ridică de jos şi roti sabia pe deasupra capului.

– Toată lumea în picioare! răcni spre a se face auzit în vacarmul care se prăvălea asupra lor.

Alexios îi execută cel dintâi porunca. Se ridicară şi ceilalţi soldaţi. Toţi erau murdari de noroi ca nişte râmătoare.

– În picioare! strigă Leandru, atingând cu vârful cizmei pe un ostaş care continua să stea culcat.

Acesta nu reacţionă. Leandru se plecă şi îl întoarse cu faţa în sus. Abia atunci îi observă rana urâtă din coşul pieptului. Sângele se amestecase cu noroiul. Omul nu