Căpitanul Rossa mergea prin mijlociii soldaţilor lui, uitându-se cu tristeţe la rândurile lor rărite. Celor rămaşi în viaţă le dădu porunci cum să-i întâmpine pe turci. Pe răniţi îi încuraja, îndemnându-i să aştepte, fără să se agite, venirea sanitarilor. De morţi se vor ocupa doar cioclii şi groparii, după încetarea bătăliei.

Din văzduh se slobozi cascadă de săgeţi.

– Toate le fac în mare turcii ăştia! zise căpitanul, dând să-şi lase în jos viziera zăbrelită a coifului.

Nu apucă să-şi termine gestul, că o săgeată i se înfipse în ochiul stâng, pătrunzând până la creier. Căpitanul o apucă instinctiv cu amândouă mâinile şi căzu în genunchi. Leandru se repezi să-l sprijine.

– Lasă-mă! îi vorbi şuierat Rossa. S-a terminat cu mine! Ia comanda trupei! Să ţii bine oamenii în mână, căci...

Fraza i se sfârşi într-un horcăit. Se prăvăli în noroi.

Leandru se uită la ostaşii lui, la săgeţile care-i potopeau, la furnicarul de turci care se apropia în pas alergător de ziduri. Comandant! Era, în fine, comandant!

– Încărcaţi arcurile! porunci soldaţilor săi, străduindu-se să se facă auzit...

Yusuf, icoglanul, mergea la atac în fruntea unei ordii de başibuzuci. Ştia că unităţile din primul val - din care făcea şi ordia lui parte - erau socotite trupe de sacrificiu. Aceasta nu-i slăbea înflăcărarea. Se va bate cu îndârjire, până ce al doilea val va veni să-l sprijine. Nu va muri. Avea încredere în steaua lui.

– Înainte! zbieră başibuzucilor. Înainte!...

De la postul său de comandă din preajma râului Lycus, Karagea-Paşa contempla înaintarea trupelor lui. Primele elemente ajunseseră la marele şanţ. Unele porţiuni nu fuseseră umplute în întregime cu pământ şi cu fascine, aşa că oamenii lui vor avea acolo ceva de furcă.

Vântul care bătea dinspre mare îi răcorea obrajii şi îi răsfira barba lungă şi albă. Îi plăcea vântul acesta, căci mai risipea duhoarea de urină, excremente, gunoaie şi putreziciune, care se lipea de nări, îmbâcsea hainele, plutea în aer, mai tenace decât păduchii, decât viermii intestinali, decât eczemele rebele. În ciuda acestor condiţii, bătălia oferea o privelişte magnifică. Karagea îşi zise că sultanul era un neîntrecut organizator de spectacole. Nici Neron, incendiatorul Romei, nu dăruise supuşilor săi o desfătare mai plină, mai aleasă.

Făcu semn unui aghiotant, care-i aduse o cană cu bragă rece. Spre deosebire de ceilalţi generali turci, care afectau în campanie o existenţă spartană, spre a fi pe placul sultanului şi al trupelor, Karagea se înconjura de toate comodităţile cuvenite unui personaj de rangul său. Un cort cu sofale moi şi covoare preţioase, o bucătărie rafinată, o gheţărie pentru băuturi şi provizii întreţinută cu multe osteneli, o garderobă bogată, uleiuri parfumate, apă multă pentru băile-i zilnice, cai numeroşi şi arme foarte scumpe îi erau de nelipsit. Sultanul îi cunoştea gusturile şi îl lăsa să şi le împlinească, deoarece Karagea adusese mari servicii imperiului. Într-un fel îl admira - evident, fără să o recunoască în mod public.

Generalul îşi sorbi braga, apoi îşi şterse buzele roşii, cărnoase şi foarte senzuale, cu o batistă de mătase parfumată cu mosc.

– Hasan! strigă unui ofiţer din suită. Aleargă la şanţurile clin faţa porţii Charisiene şi trage-le o săpuneală comandanţilor! Abia se mişcă blestemaţii de başibuzuci! Hai, fugi!

Avea un glas aspru, atât de puternic, încât se făcea auzit până şi în hărmălaia, din jur...

Vacarmul stârnit de trupele otomane se revărsa peste ziduri în oraş, potopind străzile, pieţele, casele, monastirile, bisericile, întrecându-se cu vuietul modulat al clopotelor...

Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri, ieşise din casă, îmbrăcat doar cu nişte pantaloni boţiţi traşi peste cămaşa de noapte. Se oprise înspăimântat în mijlocul străzii şi se uita spre cerul de un roşu-aprins, peste care fâlfâiau într-un drăcesc zbor aripi de umbră şi de lumină. Se mai uitau într-acolo şi alţi oameni ieşiţi de prin locuinţele lor. Clikor simţi instinctiv o prezenţă umană înapoia lui. Privi peste umăr şi văzu chipul livid al lui Kostaros, poetul bolnav, care contempla văzduhul împurpurat de vâlvătaie.

Buzele lui Kostaros se mişcau mărunt şi aproape tăcut, ca la rugăciune, repetând vorbele grozave din Biblie: „Şi s-au pornit fulgerele, şi vuietele, şi tunetele, şi s-a făcut cutremur mare, atât de mare cum nu s-a mai văzut de când s-a zidit omul pe pământ... Şi cetatea cea trufaşă s-a rupt în trei bucăţi, şi zidurile sau prăbuşit... “

Clikor văzu frământarea buzelor şi crezu că poetul îi vorbea lui.

– Iadul îşi revarsă focul asupra noastră, Kir Kostaros! grăi cu glas înfiorat, apropiindu-şi gura de urechea lui. Au să ne sfărâme păgânii!

Ridică pumnii spre cer într-o imprecaţie tot atât de inutilă şi de neputincioasă ca şi propria lui mânie:

– De ce ne-ai părăsit, Doamne? Am crezut în tine şi în puterea ta! Şi iată unde am ajuns!

– Nu cârti, Clikor, că te trăsneşte Cel-de-Sus! se jelui nevastă-sa, prinzându-l de umăr. Iartă-l, Doamne, că nu mai ştie ce spune! strigă ea, izbucnind în plâns.

– Lasă-mă, femeie! Cu bocete nu faci nimic! Plec pe ziduri! Acolo e locul meu!

– Să nu te duci, Clikor! ţipă nevastă-sa, agăţându-se de braţul lui. Gândeşte-te la copiii noştri nevârstnici! Ce are să se întâmple cu ei dacă au să vină turcii? E destul că băieţii noştri cei mari îşi fac datoria pe ziduri!

Vru să se smulgă din mâinile ei, dar era prea slăbit de lipsuri, iar deznădejdea dădea femeii puteri nebănuite. Bolborosind, Clikor abandonă lupta.

– La biserică! Să mergem la biserică! chirăi o babă.

– Da, la biserică! Să ne rugăm! întări o femeie tânără cu un cârd de copii nevârstnici agăţaţi de fustele ei.

– Maica Precistă n-are să ne părăsească! Mulţimea răzleţită de pe stradă se buluci, ca la poruncă, spre cel mai apropiat lăcaş al Domnului.

– Sfântul Gheorghe şi armatele lui de serafimi au să ne apere de vrăjmaşi!

– La biserică, oameni buni! Să ne mărturisim păcatele şi să ne rugăm! La biserică!

Clopotele sunau, agitate parcă de vânturi năprasnice. Dangătul lor spărgea văzduhul. La unele ferestre geamurile plesneau, făcându-se ţăndări...

În pofida vacarmului făcut de trupele sale, sultanul auzea dangătele grave, puternice, ale clopotelor de dincolo de ziduri. „Am să vă amuţesc eu glasurile! murmura, pungindu-şi cu ciudă buzele. În Constantinopolele cucerit de mine nu vor mai exista clopote!”

Se uita