la primul val de başibuzuci, care ajunseseră la ziduri. Acolo bătălia începuse furioasă. „Carne de sacrificiu! şopti neauzit de ofiţerii din preajmă. Muriţi, dar dăruiţi-mi victoria! Am nevoie de această victorie mai mult decât de aerul pe care-l respir!”...

Nadir, spahiul, păşea cu hotărâre în urma unei ordii de başibuzuci. Deşi avea să intre în curând în luptă, iataganul îi era vârât în teacă, iar cuţitul curbat de la brâu stătea în lăcaşul lui, căci în mâna dreaptă ţinea un bici scurt cu şapte cozi, terminate cu plumbi, iar în stânga, o măciucă ghintuită. Când başibuzucii care mergeau în faţa lui, la atac, micşorau pasul, le reanima zelul lovindu-i cu biciul. Dacă dădeau semne de slăbiciune şi încercau să se tragă înapoi, îi trăsnea în creştet cu măciuca.

Nadir nu era singur. Zeci de spahii umblau printre başibuzucii orânduiţi în linii de front paralele, stimulându-i, îndemnându-i cu strigăte de luptă, ori plesnindu-i cu biciul.

Lui Nadir nu-i plăcea sarcina aceasta de paznic. În vreme ce alţi camarazi de-ai lui se băteau folosindu-se de iatagane, de suliţe, de arcuri, de arbalete, de arme de foc portative, el mânuia biciul! Scuipă, plin de scârbă.

Nu vedea înaintea lui decât spinările, cefele şi turbanele başibuzucilor care înaintau spre duşman, făcând o zarvă infernală. Unii purtau scări pentru a se căţăra pe ziduri. Deşi nu primiseră instrucţia severă a ienicerilor şi a spahiilor, se băteau vitejeşte şi nu-şi precupeţeau viaţa. Nu erau în stare însă de eforturi prelungite, îşi pierdeau repede răsuflarea şi cumpătul dacă întâmpinau o rezistenţă dârză. Nu o dată se întâmplase să dea înapoi, cuprinşi de panică. Atunci o luau la fugă, se risipeau, antrenând în debandada lor şi alte trupe.

La un moment dat Nadir observă că ritmul înaintării încetinise. Oamenii din primele rânduri întâlniseră un obstacol, sau puterea lor combativă începuse să scadă? Câţiva başibuzuci din apropierea lui Nadir prinseră a bate pasul pe loc, continuând să scoată strigăte de luptă. Spahiul ridică biciul cu şapte cozi şi porni să-i lovească peste spinare. Unul dintre başibuzucii atinşi cu biciul - un tânăr mai ţâfnos decât ceilalţi - se uită furios la Nadir şi îl apostrofă: - De ce dai în noi? Nu ne facem datoria? Ţi s-a urât cu binele? Sau vrei să...

Nadir nu-l lăsă să termine fraza. Repezi măciuca, trăsnindu-l în cap. Teasta tânărului se sparse ca un pepene. Creierii, ochii ţâşniră din cutia lor de oase sfărâmate.

Ceilalţi başibuzuci nici nu cârtiră. Disciplina militară era mai puternică decât mânia, decât spiritul de revoltă. Se avântară înainte, dând buzna peste rândurile din faţă...

De pe platforma turnului unde basileul îi poruncise să rămână spre a face de veghe, Sphrantzes, marele şambelan, se uita întunecat la marea de başibuzuci care loveau, ca nişte talazuri furioase fortificaţiile, de-a lungul întregului front. Creştinii aruncau asupra lor săgeţi, substanţe incendiare, bolovani, smoală topită, dar turcii veneau la asalt plini de elan, se căţărau pe scări, se agăţau de creneluri, încălecau parapetele, inundau zidurile exterioare. Apărătorii îi secerau cu zecile, cu sutele, cu miile.

Chipul lui Sphrantzes se mai însenină. „Atacul nu va reuşi! îşi zise. Destinul pe care Mehmed a încercat să ni-l hărăzească nu se va împlini!”...

La poarta Sfântul Roman, Giustiniani Longo şi genovezii lui ridicaseră un zid uman în calea potopului de başibuzuci. Impetuozitatea asaltului se frângea, în ciuda eforturilor comandanţilor turci de a-i îmbărbăta, de a-i face să se depăşească pe ei înşişi, precum şi spre exasperarea spahiilor, care ucideau cu sutele pe şovăielnici. Mai bine echipaţi şi pregătiţi pentru lupta corp la corp, condottierii îi măcelăreau, acoperind câmpul de bătălie cu grămezi de cadavre. Focul culevrinelor concentrate în sectorul lui Giustiniani sporea numărul pierderilor turceşti. Servanţii creştini nu aveau nevoie de o mare pricepere. Era destul să tragă în grămadă, ca să facă prăpăd...

Pe Zaganos-Paşa nu-l tulbura peste măsură învălmăşeala nedecisă de la picioarele zidurilor. Curieri îi aduceau la intervale scurte rapoarte verbale din partea comandanţilor de mari unităţi angajate în acţiune. Puterea ofensivă a başibuzucilor scădea treptat. Dar asta nu avea nici o importanţă, în curând avea să se încheie doar prima fază a bătăliei...

Sunetele ascuţite ale goarnelor vestiră încetarea luptei. Regimentele de başibuzuci, sau mai bine zis resturile lor, începură să se retragă, lăsând în urmă mii de morţi.

Împăratul Constantinos se uita printre creneluri la formaţiile de başibuzuci care se îndepărtau în grabă.

– Dumnezeu ne-a ajutat şi de data aceasta! Numele lui să fie binecuvântat! vorbi ofiţerilor din suita sa. Fără îndoială, asaltul inamic a dat greş! Trupele noastre au repurtat un frumos succes!

Generalul Camatiros, unul dintre comandanţii artileriei, replică sceptic:

– Sire, este prea devreme să vorbim despre un succes. Mă tem că nu am asistat decât la preludiul marii bătălii. Priviţi în depărtare marea aceea de torţe! Acolo sunt alte trupe inamice, care - după părerea mea - vor porni la atac de îndată ce başibuzucii vor elibera terenul. Sultanul Mehmed cunoaşte jocul de şah. Ştie să sacrifice pioni, spre a deschide drum turelor şi reginei...

Leandru Comnen ordonă arcaşilor săi să nu mai tragă. Başibuzucii se îndepărtaseră îndeajuns spre a nu mai fi atinşi de săgeţi. Culevrinele continuau să arunce proiectile, dar în curând îşi curmară şi ele tirul. De-a lungul întregului front se aşternu liniştea.

Sub supravegherea lui Leandru, oamenii lui începură să dreagă stricăciunile făcute valului de pământ care acoperea breşa. Refăceau gardurile de nuiele şi umpleau cu pietriş şi nisip butoaie pe care le instalau în chip de creneluri, spre a le înlocui pe cele nimicite de bombardament.

De la un cap la altul al liniei de fortificaţii se auzeau acum doar zgomotele făcute de târnăcoapele şi lopeţile mânuite de romei.

Sfârşitul vacarmului bătăliei stârni mari speranţe în sufletele constantinopolitanilor. Ieşiţi iarăşi pe străzi, îşi aruncau priviri întrebătoare. Pe chipurile lor mijiră zâmbete. Spaima care-i sugrumase până acum lăsa loc unor simţăminte de uşurare, de bucurie, atenuate însă de o vagă neîncredere. Cei mai mulţi oameni intrară iarăşi în biserici spre a mulţumi Domnului fiindcă îi izbăvise de duşmani.

Dar răgazul acesta nu se prelungi. Liniştea fu sfărâmată de artileria otomană, care intră din nou în acţiune, vărsând foc şi moarte. În sunete tăioase