de goarne, marea de torţe pe care generalul Camatiros o arătase cu atâta îngrijorare basileului se urni, pornind la vale, spre fortificaţii. Culmile pereţilor de piatră, încoronate de lăncile creştinilor, evocau nişte arici gigantici cu ţepi de fier. Regimentele din Anatolia, cele mai glorioase unităţi militare de sub comanda lui Işak-Paşa, înaintau în pas de paradă - sub acoperirea tirului artileriei turceşti - spre şiragul de ziduri şi turnuri profilate în zare. Scânteierile de la gurile culevrinelor împodobeau fortificaţiile cu un bizar colier de rubine incandescente. Şi regimentele de spahii din

Rumelia, aflate în subordinea lui Karagea-Paşa, îşi începură marşul spre inamic.

Ploaia se oprise, iar norii mânaţi de rafalele vântului alergau pe cer, acoperind şi descoperind capricios luna...

În oraş, reluarea bombardamentului topi bruma de bucurie încercată de constantinopolitani după retragerea primului val de trupe otomane.

Adăpostiţi după nişte coloane, care aşterneau pe pavaj pete prelungi de umbră intercalate cu şuviţe de lumină roşiatică izvorâtă din văzduh - oglindă concavă a uriaşei aglomerări de torţe aprinse de pe pământ - Manolakis şi cu derbedeii lui se uitau plini de curiozitate la mulţimea cuprinsă iarăşi de deznădejde, ce se înghesuia în jurul bisericilor arhipline. Clopotele îşi sloboziseră din nou jelania.

– Când bisericile gem de lume, casele stau goale! rosti sentenţios Manolakis.

Ochii lui Kolivas se aprinseră.

– Ştiu unde baţi, şefule!

– Văd că îţi merge mintea, Kolivas!

– Putem face treabă şi fără Mastrapas, vorbi Fanurios, plin de zel.

Manolakis se încruntă. Amintirea morţii lui Mastrapas, căsăpit de oamenii lui Pradă-Biserică, îi stârnea fierea, făcându-l să fiarbă la foc mic. Amorul lui propriu suferea fiindcă nu izbutise încă să răzbune uciderea locotenentului său. Dar timpul nu era pierdut.

– Să mergem! zise Manolakis, frământându-şi muşchii fălcilor.

Cotiră pe o stradă laterală. Pe dreapta, într-un şir de case, se singulariza un edificiu impunător, pe care Manolakis pusese de mai multă vreme ochii. Odată, pe când trecea pe acolo, ieşise din acea clădire o femeie între două vârste, acoperită cu bijuterii şi legănată într-o lectică purtată de patru slujitori în livrele bogate. Într-un astfel de palat, Manolakis n-ar fi cutezat să viseze că ar putea pătrunde, fiindcă în vremuri normale paza ar fi fost asigurată de servitori numeroşi şi bine înarmaţi. Acum însă condiţiile se schimbaseră.

Oamenii în putere fuseseră luaţi pe ziduri, iar cei rămaşi pe la casele lor se înghesuiau prin biserici. Ar fi pus rămăşag că şi în clădirea ochită de el abia dacă se va mai fi aflat vreun bătrân stors de vlagă.

Ajuns în faţa palatului, se opri. Aruncă o privire semicirculară asupra tovarăşilor săi de bandă. Erau prezenţi şi Pitsokolas Roade-Vacă, şi Fanurios Cap-de-Fier, şi Kolivas Înfulecă-Tară, şi Miaulis-Chiorul, şi Manusakas Suge-Uger, şi Hariton, propriul lui frate, pe care-l târâse în lumea hoţilor şi a ucigaşilor.

– La treabă! porunci.

Pe din afară clădirea semăna cu o cetăţuie. Avea ferestre zăbrelite, balcoane mult ridicate de la sol, ziduri groase şi porţi ferecate. Perdele de iederă îmbrăcau parţial faţada.

Manolakis bătu cu autoritate în poarta principală. Se auzi un zgomot de zăvoare, apoi unul din canaturi se deschise cam de un lat de palmă.

– Pe cine căutaţi? întrebă un glas tremurat, bătrân. Manolakis se repezi cu umărul în poartă, dând-o de perete şi doborând pe slujitorul care o ţinea cu mâna. Derbedeii se năpustiră pe urmele şefului lor. Se aşteptaseră la o rezistenţă mai serioasă, dar în afară de servitorul cel bătrân, pe care Kolivas îl linişti pe veci vârându-i lama unui pumnal în pântece, nu mai găsiră pe nimeni în întreaga clădire.

– De ce l-ai omorât? întrebă Hariton.

– L-am scăpat de povara bătrâneţii, râse Kolivas cinic.

Se puseră apoi pe jefuit. Alegeau numai obiecte de mare valoare şi cu un volum mic: bijuterii, bani, tăvi şi tacâmuri de aur, veşminte de brocart şi de mătase. Toată treaba o făcură cu acompaniament de clopote. Vârâră prada în nişte feţe de masă, apoi, încărcaţi cu voluminoasele boccele, ieşiră nestingheriţi în stradă. Acolo îi aştepta o surpriză neplăcută. Dinspre celălalt capăt al străzii vremea Pradă-Biserică, însoţit de briganzii lui. Şi aceştia purtau în spinare boccele.

Manolakis ar fi preferat să amâne răfuiala după ce va fi pus deoparte, în siguranţă, obiectele furate. Dar nu era cu putinţă. Cele două bande se întâlniră faţă în faţă. La un semn al lui Pradă-Biserică, oamenii lui puseră jos legăturile. Manolakis ştia ce va urma.

O schimă urâtă strâmba gura lui Pradă-Biserică. Şi tovarăşii lui Manolakis se eliberară de boccele. Şi de o parte şi de alta, gesturile erau executate cu un fel de solemnitate lentă, bizară. Nu se vorbea. Oamenii se priveau în ochi şi îşi zâmbeau. Dar în zâmbetele lor se distila otrava.

Pumnalele ţâşniră la vedere în aceeaşi clipă şi într-o tabără, şi în cealaltă. Şi aici, ca şi pe ziduri, oamenii se pregăteau să moară.

Şuierând ca un şarpe, Pradă-Biserică se aruncă asupra lui Manolakis. Şi ceilalţi bandiţi angajară lupta. De la prima ciocnire doi inşi căzură: Miaulis-Chiorul şi un tip pistruiat din tabăra adversă. Ceilalţi oameni, perechi-perechi, se învârteau ca nişte cocoşi puşi pe harţă. Cuţitele păstrate în cumpăna mâinii zvâcneau fără veste, săgetând aerul. Cel ameninţat se eschiva, făcând un salt în lături. Lama descria atunci o curbă rapidă, revenind la poziţia iniţială. Când îşi atingea ţinta, înfigându-se adânc între coaste, ori deasupra şalelor, se auzea câte un icnit, apoi un trup se prăvălea pe caldarâm, sângerând ca un porc la abator.

Manolakis şi Pradă-Biserică se deplasau elastic, în cerc, asemenea unor feline, privindu-se în ochi, pândindu-şi fiecare mişcare, pregătindu-se să lovească scurt, dar năprasnic. Fandările lor nu-şi găsiseră încă ţinta. Lupta dintre ei dura, fiindcă şi măiestria lor era mare. La un moment dat, Pradă-Biserică lunecă uşor în băltoaca de sânge a unuia dintre bandiţii ucişi. Profitând de ocazie, Manolakis îşi repezi cuţitul în pântecele rivalului, înfigându-i-l până în prăsele deasupra buricului. Pradă-Biserică făcu ochii mari, scăpă pumnalul din mână şi căzu cu faţa în jos. Manolakis îl scuipă cu scârbă, apoi privi în jur. Numai el şi Kolivas rămăseseră teferi, pe picioarele lor. Ceilalţi zăceau morţi.

Manolakis îşi căută din ochi fratele. Îl văzu încolăcit ca un câine, lângă peretele casei, având un cuţit înfipt între omoplaţi.