Şterse lama propriei sale arme de tunica lui Pradă-Biserică şi, după ce o vârî la brâu, se plecă asupra lui Hariton. Ochii sticloşi ai adolescentului fixau un punct în gol. Îi pipăi vena jugulară. Nu-i mai simţi pulsaţiile. Se îndreptă de şale.

– Kolivas, ne umflam buzunarele cu tot ce e mai scump şi o ştergem!

Scormoni prin boccele şi scoase dinăuntru numai bijuteriile şi banii. Nu uită să dijmuiască şi boccelele rămase moştenire de la Pradă-Biserică. Se gândi cu regret la tăvile şi la cupele de aur, dar îşi zise că erau prea multe şi prea grele ca să le mai poată căra pe toate ajutat doar de singurul om care-i mai rămăsese.

Ascultă un timp dangătul funebru al clopotelor şi râse:

– Pe zgomotul ăsta poţi să jugăneşti un cartier întreg, fără să se audă un ţipăt!...

Dangătele clopotelor se îngânau cu bubuiturile tunurilor, lăsând să vibreze vitraliile bisericii din monastirea Sfânta Treime. Călugăriţele, prosternate pe lespezile reci, plângeau hohotit şi implorau cu glas tare mila dumnezeiască. Vocile lor se împleteau într-un fel de melopee dominată de vuietul ce răzbătea din afară. Printre novicele grupate în fundul bisericii se afla şi Irina Kalamides. Îngenuncheată în faţa unei icoane a Sfântului Ioan Botezătorul, înălţa rugăciuni pentru Leandru, pentru tatăl şi pentru fratele ei.

O călugăriţă din primele rânduri se ridică deodată în picioare. Smulgându-şi culionul şi izbindu-se cu pumnii în piept, începu să strige isteric:

– Cuvioaselor, Isus Christos, mirele nostru, a coborât printre noi! Priviţi acolo, pe catapeteasmă! Din palmele şi de sub coasta Mântuitorului crucificat se prelinge sânge! Sânge adevărat!

Toate călugăriţele şi toate novicele se uitară la crucea care înfăţişa răstignirea lui Christos. Deşi chipul şi trupul lui erau zugrăvite, văzură - sau crezură că văd - şiroaie de sânge prelingându-se în lumina buchetelor de lumânări aprinse, înfipte în sfeşnicele înalte. Cuvioasele izbucniră în strigăte:

– Minune!

– Semn dumnezeiesc!

– Mântuieşte-ne, Doamne!

– Pleacă-ţi ochii asupra noastră, păcătoasele! Căzute în extaz, se izbeau cu fruntea de pământ şi îşi făceau cu evlavie semnul crucii.

– Oraşul nostru sfânt va fi salvat!

– Păgânii vor fi izgoniţi cu ruşine!

– Constantinopolele va rămâne de-a pururi creştin!

– Mulţumescu-ţi, Doamne!

Maicile plângeau şi râdeau, râdeau şi plângeau, îmbrăţişând cu priviri extatice trupul gol al lui Isus...

Regimentele din Anatolia şi din Rumelia, orânduite în formaţii de atac, mărşăluiau spre ziduri, făcând să duduie sub paşii lor cadenţaţi pământul colinelor. Coifurile şi cămăşile de zale luceau în lumina torţelor. Când avangărzile ajunseră în preajma fortificaţiilor, tragerile artileriei otomane se curmară.

Sultanul Mehmed îşi contempla trupele mândre, care înaintau în ritmul fanfarelor militare, pregătindu-se a lua cu asalt ultima, dar şi cea mai puternică cetate a ghiaurilor bizantini. Îl rodea însă şi o nemărturisită teamă. Dacă şi cel de-al doilea val de trupe se va zdrobi de centura de granit a Constantinopolelui, lucrurile vor lua o întorsătură neplăcută.

Soldaţii ajunseră în bună rânduială la şanţurile umplute de data aceasta până la buze cu leşuri de başibuzuci. Trecură peste trupurile sfârtecate fără să şovăie. Nu şovăiră nici când asediaţii îi potopiră cu săgeţi, ghiulele, apă clocotită şi smoală topită. Cădeau mulţi, dar locul celor căzuţi era luat de alţii, şi mai mulţi. Nepăsători în faţa morţii, osmanlâii începură să escaladeze zidurile exterioare, fie cu ajutorul scărilor acolo unde pereţii erau intacţi, fie căţărându-se ca alpiniştii în zonele în care bombardamentele deterioraseră ori dărâmaseră bariera de piatră.

Se încinseră iarăşi lupte corp la corp. Creştinii se băteau cu disperare. Mulţi îşi găsiră moartea, dar pentru fiecare creştin ucis, turcii pierdeau zeci de combatanţi.

Sultanul se întunecase la faţă. Mult lăudatele regimente ale lui Işak-Paşa băteau pasul pe loc, stăvilite de uluitorul baraj uman al romeilor. Mehmed se întoarse spre ofiţerii săi.

– Ce face Işak? Ce fac Zaganos şi Karagea? Ghiaurii ăştia au să ne vină de hac! Să tragă artileria! Toate tunurile să tragă asupra zidurilor! Să le năruie! Să deschidă drum regimentelor mele!

– Dar pe ziduri se bat şi soldaţii noştri! îndrăzni săi amintească Murad-Paşa, şeful de stat-major. Vom suferi şi noi pierderi...

– Să tragă tunurile! zbieră padişahul. Nu-mi pasă dacă vor muri câţiva oameni. Menirea soldatului este să învingă sau să moară! Jumătate din armata mea să piară, dar supravieţuitorii să cucerească oraşul! Ordon: să intre artileria în acţiune!

Curieri călări purtară porunca padişahului către comandanţii de baterii. Tunurile de toate mărimile porniră să toarne ghiulele asupra fortificaţiilor. Bombardamentul făcu prăpăd şi printre osmanlâi şi printre creştini...

Daud Ali, şeful Camerei Private a sultanului, comanda un regiment de anatolieni, având drept obiectiv cucerirea celei mai mari dintre breşele deschise de artilerie în centura fortificată constantinopolitană. Când i se încredinţase această misiune, Daud îşi zisese că sarcina lui era în orice caz mai uşoară decât a comandanţilor care trebuiau să escaladeze ziduri intacte sau uşor avariate. Spre surprinderea lui, ghiaurii care apărau acest sector se băteau ca nişte diavoli. Daud era hotărât să spargă cu orice preţ linia lor defensivă. Dacă ar izbuti să străpungă breşa atât de bine apărată, ar obţine rangul de paşă şi un înalt guvernământ, ceea ce i-ar deschise automat drumul spre marele Divan. Calculat, dar în acelaşi timp plin de înflăcărare, se bătea în prima linie, împrăştiind moartea printre duşmani. Încrucişase tocmai sabia cu un ofiţer bizantin al cărui chip nu-l putea desluşi prin gratiile vizierei lăsate, când artileria turcă îşi dezlănţui bombardamentul asupra zidurilor. Ghiulelele de marmoră decapitau, spintecau, spulberau, fără alegere, şi amici şi inamici. Daud observă că soldaţii lui încep să şovăie. Blestemă neghiobia comandanţilor de baterii, dar nu încetă lupta.

– Înainte! răcni, dornic să-şi electrizeze oamenii dezorientaţi, înainte!

În jurul său, butoaie încărcate cu pământ, blocuri de piatră, îngrădituri de nuiele, bulumaci sfărâmaţi ţâşneau spre văzduh parcă sub impulsul unor puteri malefice. Scormonit de ghiulele, valul de pământ care acoperea breşa se prăbuşi, îngropând oameni, revărsându-se, întinzându-se ca o mare de noroi. Daud simţi cum solul se dislocă sub el, cum îl înghit adâncurile, cum se rostogoleşte pe un povârniş fără sfârşit. Orbit, contuzionat, se pomeni oprindu-se într-un zid pe jumătate dărâmat. Se sculă anevoie de jos, se şterse la ochi şi se uită în jur. Câţiva turci năuciţi se străduiau - ca şi el -