– Suntem în oraş! zbieră Daud. Am pătruns în oraş! Constantinopolele este al nostru!

Prin spărtura larg deschisă în zidul interior porniră să coboare puhoi de turci.

– Înainte! răcni Daud. Am învins! Înainte! Leandru Comnen se desprinse din învelişul de noroi care-l acoperise pe jumătate şi se sculă în picioare. În preajma lui se mai aflau câţiva romei, toţi ameţiţi, murdari, plini de vânătăi, care - ca şi el - scăpaseră cu viaţă. Văzu şi turci, mulţi turci, amestecaţi printre creştini. Reculegându-se, reuşi să înţeleagă că valul de pământ, prăbuşindu-se, deschisese drum osmanlâilor. Ridicând sabia, se năpusti asupra lor.

– Pe ei! Moarte păgânilor!

Osmanlâii şi creştinii se băteau acum înotând prin mocirlă, străpungându-se cu săbiile şi cu hangerele, încrâncenându-se în lupte corp la corp, sugrumându-se, sfâşiindu-se. Alte cete de turci veneau târându-se prin noroi.

În vreme ce ţinea piept duşmanilor, Leandru judeca la rece situaţia. Presiunea turcilor se înteţea, în curând nu-i va mai putea zăgăzui. Oboseala începuse să se facă resimţită. Gâfâia, iar braţele şi picioarele îi erau din ce în ce mai grele, „Dacă ai noştri nu ne vin în ajutor, suntem pierduţi!” cugetă, străduindu-se să nu se lase târât de panică. Un turc îl atacă. repezindu-şi asupra lui ghioaga. Leandru făcu un salt în lături, apărându-se în acelaşi timp cu scutul, apoi fandă, ţintind cu vârful săbiei vintrele duşmanului. Simţi cum lama pătrunde în cărnuri. Turcul scăpă ghioaga şi se prăbuşi, ţinându-şi cu mâinile boaşele din care sângele curgea gâlgâind.

Alţi osmanlâi se năpustiră asupra lui Leandru, care se retrase câţiva paşi, spre a nu fi prins la mijloc. Pară câteva lovituri, când auzi înapoia lui strigăte de luptă în greceşte:

– Moarte păgânilor!

– Ucide! Nu te lăsa!

– Unul să nu ne scape!

Leandru zări prin reţeaua vizierei siluetele unor romei - ofiţeri şi soldaţi - în uniforma regimentului de gardă călare. Loviţi din flanc, turcii care-l împresuraseră se dădură înapoi. În câmpul lui vizual apărură şi câţiva cavaleri în armuri magnifice. În lumina aceea bizară, de culoarea sângelui, întrezări casca încununată de însemnele imperiale. „Basileul!” exclamă Leandru, fericit şi recunoscător. Ajutorul acesta atât de oportun îi dădu aripi. Cu puteri înzecite, începu să lovească în dreapta şi în stânga, deschizând pârtie printre osmanlâi.

Împăratul se bătea cu dârzenie. Pilda sa era contagioasă. Romeii se întreceau să-l imite. Emulaţia aceasta magnifică, în faţa unui inamic surprins, dezorientat de violenţa contraatacului creştinilor, făcea minuni. Oamenii lui Daud începură să se retragă, pas cu pas, în faţa irezistibilei presiuni a romeilor.

Daud se lupta cu un dispreţ faţă de primejdie care stârni până şi admiraţia creştinilor. Înfuriat de şovăielile soldaţilor săi, îi îndemna să reziste. Pe cei care continuau să se retragă îi împroşca nu numai cu blesteme şi injurii, dar îi şi lovea cu latul iataganului.

Alexios, tânărul soldat de baştină din insula Naxos, uitase de temerile lui neînţelese şi se bătea cu bărbăţie, încercând o stare de euforie nemaicunoscută. De fiecare dată lovea în plin. Începuse să-i numere pe turcii căsăpiţi de mâna lui.

– Moarte diavolilor cu turban! răcnea exaltat.

Deodată încălţarea i se prinse în intestinele unui turc care zăcea în noroi cu pântecele spintecat. Căzu. Vru să se ridice, dar oamenii care se băteau deasupra lui îl călcau în picioare. O cizmă galbenă îl pocni cu vârful peste gură, spărgându-i dinţii din faţă. Înnebunit de durere, Alexios ridică ochii. Deasupra lui se afla un turc, probabil ofiţer, fiindcă purta veşminte brodate cu aur. Alexios îşi aminti fulgerător chipul în care pedestraşii doboară pe călăreţi, îşi smulse de la brâu cuţitul şi, cramponându-se de picioarele ofiţerului, îi reteză cu o singură lovitură tendoanele.

Daud simţi o durere ascuţită deasupra călcâielor şi se nărui peste un soldat grec, care-l înlănţui cu braţele, spre a-l sugruma. Acolo, în noroiul amestecat cu sânge, se încinse o luptă tăcută, cu icneli şi gâfâiri scurte, în care Alexios creştinul şi Daud turcul se străduiau reciproc să se suprime. Cizmele combatanţilor care se războiau deasupra lor îi izbeau în neştire. Ofiţerul otoman profită de un moment favorabil şi îşi înfipse degetele mâinii stângi în ochii soldatului, apoi, cu dreapta îi adânci hangerul în grumaz. Alexios scăpă un geamăt de moarte, dar, adunându-şi ultimele puteri, îşi vârî lama cuţitului printre zalele ofiţerului. Pe Daud îl străbătu o săgetare de foc în rinichiul stâng. Vru să se ridice deasupra grecului, care încremenise cu faţa în sus, dar forţele îl părăsiră şi căzu cu obrazul în noroi, alături da duşmanul pe care-l ucisese...

De la postul său de comandă, Karagea-Paşa văzu şuvoiul de turci care-şi făcuseră loc prin breşa deschisă de artileria turcă. Făcu senin să i se aducă armăsarul. Se aruncă în şa şi, înainte de a se avânta spre breşă, ordonă aghiotanţilor:

– Rezervele! Toate rezervele să vină după mine! Biciuindu-şi calul, porni în galop spre ziduri. Dar când ajunse la şanţul acoperit cu cadavre din faţa centurii exterioare de piatră, năruită în mare parte, fu oprit de năvala turcilor care părăseau în debandadă breşa, izgoniţi de împăratul Constantinos şi de soldaţii săi.

– Înapoi! Înapoi, ceată de laşi! Înapoi, ticăloşilor! Nemernicilor! Pui de căţele! Înapoi!

Zbieretele lui nu mai aveau nici un efect. Osmanlâii fugeau purtând pe chip o spaimă dementă. Karagea-Paşa fu nevoit să facă drumul întors, spre a nu fi răsturnat cu cal cu tot de turma de oameni îngroziţi...

Sultanul îşi acoperi cu mâinile ochii, ca să nu mai vadă retragerea dezordonată a regimentelor din Anatolia şi din Rumelia. Îi era atât de ciudă, încât îi venea să urle. Soldaţii în care-şi pusese toată încrederea se dovediseră tot atât de nevolnici ca şi başibuzucii. Acum trebuia să ia măsuri spre a împiedica transformarea retragerii într-o fugă zănatică, imposibil de stăpânit.

– Trompetele să sune încetarea atacului! strigă, agitându-şi braţele. Să sune imediat încetarea atacului!

Regimentele din Rumelia şi Anatolia nu aşteptaseră glasul goarnelor spre a o lua la goană. Îmbulzindu-se, împingându-se ca nişte animale înspăimântate, săreau peste cadavre, peste şanţuri, căutându-şi salvarea cât mai departe de zidurile constantinopolitane. Groaza se întinsese ca o pecingine, cuprinzând unităţile militare de pe