o largă arie a frontului. Când trompeţii vestiră încetarea atacului, generalii turci răsuflară uşuraţi. Padişahul intervenise la timp, salvând ceea ce mai putea fi salvat...

Instalat pe puntea navei-amiral, Hamza-Paşa dirija personal operaţiile navale îndreptate împotriva fortificaţiilor dinspre Cornul de Aur. Era uluit. Ghiaurii, atât de puţini la număr, rezistau cu o vigoare de neînţeles, zădărnicind încercările de debarcare ale zecilor de mii de marinari turci. Comandanţii de nave care acţionau de-a lungul zidurilor dinspre Marea de Marmara raportaseră prin semnalizări luminoase eşuarea tentativelor lor de a lua cu asalt portul

Bucoleon şi portul Eleutheris. În acest chip dăduseră greş strădaniile lui de a pătrunde în oraş înaintea trupelor de uscat. Ce glorie nemuritoare i-ar fi încoronat fruntea dacă marinarii lui ar fi reînnoit isprava dogelui Dandolo, care cu un secol şi jumătate în urmă răzbătuse în oraş prin Cornul de Aur!...

De pe zidul exterior al Blachernelor, bailul Girolamo Minotto dădu cu tifla soldaţilor turci care se retrăgeau în dezordine. Gestul copilăresc, puţin potrivit cu importanţa personajului, exterioriza bucuria pe care o resimţise după retragerea ruşinoasă a trupelor de asalt inamice.

În sectorul din stânga sa, fraţii Bocchiardi făcuseră de asemenea treabă bună, respingându-i cu mari pierderi pe osmanlâi. Căpitanul Ioan şi românii lui îşi păstraseră poziţiile, sfărâmând o tentativă de debarcare a marinarilor turci, pe care-i aruncaseră în mare...

Expresia funebră de pe chipul lui Zaganos-Paşa strecura fiori aghiotanţilor săi, care-i cunoşteau toanele. În asemenea momente era în stare să-şi descarce cu violenţă nervii asupra persoanelor din anturajul său, chiar dacă acestea nu erau cu nimic vinovate. În cazul de faţă, vizirul armatei încerca o tainică mulţumire la gândul că Işak şi Karagea suferiseră o înfrângere umilitoare. Dar cum ştia că sultanul îşi spiona generalii spre a le afla reacţiile în orice împrejurare, afişa o mânie amară, în ton cu starea de spirit din sânul armatei. Încălecă şi alergă la cartierul general imperial, îngenunche în faţa sultanului şi îi vorbi cu supunere:

– Îngăduie-mi, Mărite Stăpâne, să iau comanda trupelor de rezervă şi să lupt în linia întâi împotriva duşmanilor tăi şi ai Semilunii. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru a spăla ruşinea înfrângerii de pe obrazul armatei.

Mehmed îl privi lung, ca şi când ar fi încercat să-i citească în suflet.

– Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale, Zaganos. Dar nu se poate vorbi încă de o înfrângere. Eşecurile regimentelor din Anatolia şi din Rumelia m-au dezamăgit, dar nu m-au descurajat. Bătălia este în plină desfăşurare! Trupele dintr-al treilea val vor intra foarte curând în acţiune. N-am să le dau o clipă de răgaz ghiaurilor! De patru ore aceştia fac faţă unei presiuni formidabile. În clipa asta sunt desigur istoviţi. Al treilea val le va da lovitura de graţie, îi va înghiţi cu împăratul lor cu tot!

Sultanul se lăsă îmbătat de propriile sale cuvinte. Dacă avusese oarecare îndoieli în ceea ce priveşte soarta bătăliei, acum căpătase certitudinea victoriei.

– Murad! se adresă şefului de stat-major. Bateriile de artilerie să reia bombardamentul!

Focuri de artificii se ridicară în pulsaţii purpurii, semnalizând tunarilor porunca padişahului. Ghiulelele prinseră iarăşi să descrie traiectoriile lor curbe, abătându-se asupra fortificaţiilor.

După un sfert de ceas de aşteptare, în care timp ascultase cu sadică bucurie corul de bubuituri, ordonă:

– Să pornească al treilea val!

Rachete verzi ţâşniră spre zenit, într-un evantai feeric. Mehmed contemplă câteva clipe jocurile incandescente.

– Rachetele astea vestesc sfârşitul Bizanţului! rosti cu nestrămutată convingere...

Călare pe un armăsar arab, Reşat Nuri, tânărul agă al ienicerilor, se uita la dârele verzi, luminoase, ca nişte fire de beteală aruncate în neant. Soldaţii lui aveau să intre în luptă. Întoarse capul spre marele vizir, care stătea pe cal în dreapta sa şi privea oarecum visător aceleaşi fire de beteală verzuie. Reşat Nuri aştepta ca marele vizir să ridice mâna, spre a da semnalul de plecare. Aşa cerea regulamentul militar.

Khalil îşi zicea că în clipa în care va ridica braţul la verticală, spre a face să se urnească ienicerii orânduiţi în formaţii perfect aliniate în front şi în adâncime, va semna şi propria sa distrugere. Zdrobirea primelor valuri de trupe îi refăcuse în parte moralul. Dar başibuzucii şi regimentele de anatolieni şi de rumelioţi nu se puteau asemui cu ienicerii, mai ales când aceştia erau flancaţi de unităţile de elită ale spahiilor.

În ceasul care va urma se va vedea cine a avut dreptate: sultanul Mehmed sau el, Khalil, marele vizir al imperiului! Se întrebă dacă va mai apuca să vadă răsăritul soarelui. Ar fi mai bine să cadă în luptă decât să piară sugrumat de mâna unui călău african. Orice turc ştie că cea mai frumoasă moarte a unui soldat este cu arma în mâna pe câmpul de bătălie.

Khalil simţi privirile lui Reşat Nuri aţintite asupra sa. Întoarse capul spre tânărul agă şi zâmbi:

– Ştii ce spunea Lao-Tse, un mare gânditor chinez, acum două mii de ani? Statul care a obţinut cinci victorii se află în pragul ruinei!

Îl amuză perplexitatea oglindită pe chipul lui Reşat Nuri. Nu se osteni să-i explice sensul adânc al maximei citate. Dealtfel, nici nu era timp. Ridică braţul, apoi dădu pinteni calului, pornind la pas spre ziduri. Ienicerii se puseră în mişcare, izbucnind în urale frenetice. Fanfarele militare le însoţeau pasul cadenţat.

Împotriva voinţei sale, paşnicul Khalil se simţi cuprins de înflăcărarea molipsitoare a ostaşilor şi ofiţerilor de sub comanda sa. Îl furnica pielea, iar părul i se ridicase perie sub acoperământul metalic al coifului. Pentru câteva clipe retrăi elanurile din tinereţe. Se va bate! Se va bate aşa cum numai un coborâtor dintr-un şir neîntrerupt de generali şi de mari viziri ştie să se bată!

Ienicerii şi spahiii păşeau cu solemnitate, ca la paradă, conştienţi că asupra lor veghează sultanul infailibil şi omniprezent. Atât de pronunţat, de puternic era ritmul marşului lor, încât s-ar fi zis că pământul intrat în rezonanţă se va prăbuşi în adâncuri, înghiţind şi pe asediaţi şi pe asediatori. Nu ocoleau obstacolele. Călcau peste cadavre ciopârţite, peste răniţi care horcăiau agonizând, peste tot felul de arme părăsite, peste zeci de mii de săgeţi căzute pe jos, care se rupeau scrâşnind sub tălpile grele.

Când turcii ajunseră în bătaia săgeţilor, arcurile creştinilor le