Primele rânduri ale ienicerilor depăşiseră şanţurile umplute cu leşuri, când Reşat Nuri văzu apropiindu-se în galopul cailor pe sultan şi pe ofiţerii săi de stat-major. Electrizaţi de augusta prezenţă, osmanlâii îl primiră cu ovaţii, apoi se avântară spre ziduri. Khalil şi Reşat Nuri îl salutară ridicând iataganul la verticală, apoi plecându-l în semn de supunere.

– Să străpungeţi apărarea inamică şi să cuceriţi oraşul! striga Mehmed, acoperind cu glasul său metalic zgomotul bătăliei. Sa nu vă înapoiaţi decât victorioşi, sau pe năsălie!

Khalil era uimit de nepăsarea padişahului faţă de săgeţile şi ghiulelele inamice care cădeau în jurul lui. Un ofiţer de ordonanţă şi doi icoglani, loviţi de moarte, se prăvăliră de pe cai. Într-un iureş irezistibil, ienicerii şi spahiii luară cu asalt zidurile exterioare ruinate în mare parte, apoi se năpustiră urlând sălbatic asupra culoarului dintre fortificaţiile interioare şi cele exterioare. Mercenarii genovezi ai lui Giustiniani Longo, sprijiniţi de romeii lui Theophilos Paleologos, se băteau cu energia disperării. Bătălia se angajase de-a lungul întregului front. În sectorul Porţii de Aur, apărat de Catarino Contarini, spahiii izbutiră să măture formaţia subţiată a creştinilor care apărau culoarul. Se avântară apoi la asaltul fortificaţiilor interioare. Scările sprijinite de pereţii de granit, atât de înalţi încât păreau a-şi pierde culmile în negura nopţii, se îndoiau sub greutatea turcilor care se urcau cu mare iuţeală, ţinând între dinţi lamele hangerelor şi pumnalelor.

În fruntea oamenilor săi, Mustafa Sabri, comandant de spahii, se căţăra pe o scară. Mai avea de urcat câteva trepte până la crenelurile apărate doar de câţiva ghiauri. Sabri îşi zise că era mai aproape de victorie ca niciodată. Nădăjduia să fie primul turc ce va pune piciorul în chip de stăpân pe creasta zidurilor.

Deodată ochii i se căscară de spaimă. Văzu deasupra lui un cazan pe care mâini duşmane îl aplecau încet spre el şi spre oamenii care-l urmau. Sabri ştia la ce se putea aştepta. Într-o zecime de secundă se gândi să sară în gol, dar când se uită în jos, îşi dădu seama că hăul era atât de adânc, încât lar fi zdrobit. Vru să strige spahiilor lui să coboare, dar aceştia îl împingeau de la spate, dornici să ajungă mai repede sus. Se mai uită o dată spre creneluri. Din gura cazanului porni să se reverse un lichid negru, vâscos. Sabri încercă să strige, dar lichidul negru, arzător ca focul, îi acoperi obrajii, îi intră pe gâtlej, îi învălui corpul cu o masă moale, aprinsă, care-i calcina veşmintele, pielea, cărnurile, transformându-l într-un fel de mumie. În căderea lui îi trase şi pe turcii de pe treptele de mai jos. Se prăbuşiră cu toţii, potopiţi de smoala topită...

O geană de lumină cenuşie părea să decoloreze cerul spre Marea de Marmara. Asaltul ienicerilor şi al spahiilor continua să se desfăşoare cu violenţă, fără ca asediaţii să-şi fi slăbit împotrivirea. Mehmed aruncase în luptă şi regimentele de gardă, ultimele lui rezerve, pe care le folosea numai în momentele de mare cumpănă. O teamă ascunsă îi încleşta inima: întrezări spectrul înfrângerii... Călare pe armăsarul său, galopa printre ieniceri, îndemnându-i să se lupte, alternând blestemele şi rugăminţile, lovindu-i cu latul iataganului. Se apropia momentul decisiv, înfrângerea sau izbânda, totul era pe muchie de cuţit. Armura lui strălucitoare reflecta focul torţelor, dându-i înfăţişarea unui diavol al războiului.

– - Înainte! Înainte! Pe cel care va face un pas înapoi îl voi ucide cu mâna mea! Înainte!

Apariţia lui, în armura aceea sclipitoare, strecura o înfricoşare superstiţioasă în sufletele ienicerilor.

– Înainte! Înainte!...

Cei trei fraţi Bocchiardi - Antonio, Paolo şi Troilo - laolaltă cu oamenii lor, aşezaţi cu spatele spre zidul interior, căci cel exterior fusese demult luat cu asalt de către ieniceri, se băteau nebuneşte, străduindu-se să reziste presiunii păgânilor care-i încolţiseră, decimându-i în mai puţin de o jumătate de oră.

În vreme ce schimba lovituri de sabie cu doi ieniceri, Troilo Bocchiardi strigă către fratele său, care se lupta cu patru turci deodată:

– Paolo, să intrăm în cetate! Nu mai putem face faţă ticăloşilor! Altfel pierim zadarnic până la ultimul! De pe zidurile interioare putem continua lupta!

– Are dreptate! exclamă Antonio Bocchiardi, care ţinea piept unei cete de ieniceri. Nu mai suntem decât o mână de oameni!

– Bine! Ne retragem! încuviinţă Paolo, care-şi vârâse sabia până la gardă în beregata unui turc. Fabio! strigă unui soldat din subordine. Deschide portiţa! După ce ne strecurăm înăuntru, o închizi în urma ta!

Fabio, un tânăr genovez cu platoşa burduşită de lovituri, se execută, descuind una din acele portiţe practicate în ziduri, spre a asigura comunicaţia între culoarele dintre fortificaţii şi oraş. Intrarea aceasta, folosită numai de soldaţi, se numea Kerkoporta. Fraţii Bocchiardi şi genovezii lor începură să se retragă în ordine, unul câte unul, prin mica deschidere. Turcii, observând manevra, îşi sporiră presiunea. Nădăjduiau să forţeze portiţa şi să intre peste ceata de ghiauri, care izbutiră în cele din urmă să-şi pună în practică ideea. Îşi târâseră şi răniţii. După ce se asigură că intraseră ultimii oameni, Fabio zăvorî portiţa.

Când se văzură la adăpost, genovezii răsuflară câteva clipe. Civilii care făceau reparaţii la ziduri se buluciră în jurul lor, privindu-i întrebători. Printre aceştia se aflau şi doi călugări, Jagarus şi Neofit - fanatici partizani ai lui Ghenadios Scholarios - care făceau pe brancardierii.

– Sus pe ziduri! îşi îndemnă Antonio Bocchiardi oamenii. Haidem mai repede! Cred că turcii şi-au şi pus scările!

Ajunşi pe platforma zidului, începură să arunce cu bolovani asupra ienicerilor care se suiau pe scări mobile, ţintind să ajungă la creneluri. O scară lovită în plin pârâi, apoi se frânse, prăbuşindu-se cu ciorchinii de osmanlâi agăţaţi de ea.

– Iadul să vă înghită! zbieră Antonio Bocchiardi, plin de entuziasm.

Deodată atenţia îi fu atrasă de o hărmălaie care se ridica de la picioarele zidurilor dinspre oraş. Se uită de pe platformă în jos. Deodată urlă înspăimântat:

– Turcii au pătruns în oraş!

– Nu se poate! exclamă Troilo.

– Fabio! zbieră Paolo. N-ai încuiat portiţa în urma ta?

– Sigur că am încuiat-o!

– Dă alarma, Troilo! Turcii au năvălit în oraş!