ţin coarnele plugului. Cu mintea mea proastă, mă întreb, totuşi, cum de nu te înăbuşă ruşinea? Eu am venit tocmai de pe malurile Vardarului ca să apăr oraşul sfânt pentru toţi romeii, iar tu, care eşti de aici, poate că te-ai şi născut aici, ne îndemni să ne supunem turcilor? Laptele pe care l-ai supt de la maică-ta era otrăvit de ţi-a rătăcit minţile? Nu mă mir că ţara asta a ajuns la aşa grea cumpănă de vreme ce tu, un bărbat de seamă, ai ajuns să-ţi împingi concetăţenii la trădare! Coboară de acolo, de pe pietrele alea, şi piei din ochii mei! Altfel te străpung cu jungherul ăsta, te jupoi de piele şi te atârn de stâlpul ăla, ca să fii pildă tuturor acelora care ar fi ispitiţi să-ţi urmeze îndemnurile veninoase! Fugi, până nu ajung eu la tine! Înspăimântat, Kalamides sări de pe grămada de pietre şi se pierdu prin mulţime, împroşcat cu huiduieli şi însoţit de râsete batjocoritoare.

Uriaşul îşi întoarse privirile spre soclul statuii lui Theodosios, dar şi bărbosul îşi luase tălpăşiţa.

– Bravo, Kosmas, să ne trăieşti! strigară camarazii săi. L-ai pus pe senator cu botul pe labe! Bine i-ai făcut!

– Merita să-l jugăneşti!

– Nemernicul!

De data aceasta, duşmanii rezistenţei amuţiseră.

– La drum! porunci Kosmas tovarăşilor săi. Până la poarta Sfântul Roman mai avem de tras!

Servanţii se înhămară iarăşi la culevrină şi, încordându-se, o urniră. Se stârni deodată un vânt puternic, ridicând trâmbe de praf. Din văzduhul negru ca un fund de ceaun se sloboziră picături mari şi reci de ploaie.

– Mulţumescu-ţi, Doamne, că ne mai răcoreşti! Pe ziduri o să ne încingem destul! strigă unul dintre servanţi, în vreme ce trăgea cu nădejde culevrina. Curaj, fraţilor! Înainte!...

* * *

Sprijinindu-se cu mâinile de un parapet improvizat din bârne fixate între două butoaie încărcate cu pământ, ce ţineau loc de creneluri, Leandru Comnen se necăjea fiindcă nu putea pătrunde cu privirile întunericul care învăluia tabăra turcească. Nori negri, compacţi şi joşi, cotropiseră văzduhul cernind perdele de apă ce cădeau ropotind peste soldaţii zgribuliţi. Ploaia rece răzbătea prin mantale, prin sacii goi care ţineau loc de glugi, printre încheieturile armurilor, udându-i până la piele. Valul de pământ - întărit cu reţele de nuiele susţinute de bulumaci - ce înlocuia spărtura făcută de tirul artileriei în zidul interior începuse să se înmoaie. Piciorul se adâncea într-un fel de clisă care se lipea de tălpile încălţărilor, făcându-le să atârne grele ca plumbul. Penajul de pe casca lui Leandru - semn al proaspătului său rang de locotenent - se pleoştise din cauza ploii şi lăsa să i se scurgă pe ceafă picături reci, care i se insinuau pe sub platoşă, udându-i cămaşa şi lipindu-i-o de corp.

– Trebuie să fim cu ochii în patru, Comnen! i se adresă comandantul său, căpitanul Rossa, materializându-se în preajma lui printre draperiile de ploaie. Asta e vremea cea mai potrivită pentru un atac prin surprindere. Se uită la butoaiele cu pământ şi începu să râdă: Barem dacă în poloboacele astea ar fi fost vin! Ne-am mai fi încălzit gâtlejul cu câte o duşcă!

Căpitanul se îndepărtă, lăsându-se înghiţit de torentele de apă.

Lângă Leandru, stătea ghemuit, sprijinindu-se în lancea pe care o ţinea strâns la piept ca pe o iubită, Alexios, un. soldat tânăr, de fel din Naxos. Comunitatea vârstei, ori poate o afinitate de sentimente, îi făcuse să se apropie. Pe Leandru îl intrigase tristeţea întipărită în ochii lui Alexios. O tristeţe care nu-l părăsea niciodată şi se identifica oarecum cu propria lui fiinţă. Încercase să-l descoasă, dar tânărul, cu acea decenţă, cu acea discreţie caracteristică ţăranului, se închisese ca un melc în cochilie, zăvorându-şi amărăciunea în adâncul sufletului. Atenţia pe care i-o arătase locotenentul îl mişcase însă profund, şi de atunci i se ataşase ca o umbră.

– Ţi-e frig, Alexios? îl întrebă Leandru cu solicitudine.

– Nu prea sunt deprins cu ploaia, surâse sărman soldatul. Acolo unde m-am născut eu, cerul e mai tot timpul senin.

Pe Alexios îl străbătu un fior. Dinţii îi clănţăneau.

Se strădui să-şi stăpânească tremurul. Vru să spună ceva ofiţerului, dar se abţinu. La lumina unui fulger, Leandru îi desluşi expresia chinuită a feţei.

– Te frământă ceva, Alexios?

Soldatul înclină capul, apoi, făcându-şi curaj, îşi vârî mâna dreaptă în buzunarul tunicii şi scoase un obiect, pe care-l ţinu un timp întemniţat între degete.

– Pot să vă rog ceva, Kir locotenent?

– Dă-i drumul!

– Am aici o iconiţă sfinţită a sfintei Maria Magdalena. Soldatul lăsă să se scurgă câteva clipe, apoi reluă cu un efort: După terminarea luptei, să trimiteţi iconiţa mamei mele, Glafira Rizos.

– Ce vorbă e asta?

– Eu am să mor în noaptea asta, Kir locotenent.

– Nimeni nu ştie dinainte când are să moară. Ascultă-mă pe mine: păstrează iconiţa, căci n-are să ţi se întâmple nimic.

Tânărul soldat zâmbi.

– Eu ştiu mai bine, Kir locotenent. O luaţi? Leandru şovăi, apoi îi îndeplini dorinţa.

– Fie! O iau, ca să te linişteşti. După luptă, am să ţi-o restitui.

– Să o trimiteţi mamei mele.

Leandru strecură iconiţa în buzunar.

– Îmi făgăduiţi? întrebă Alexios.

– Îţi făgăduiesc. Dar n-o să fie nevoie.

Soldatul îşi ridică umerii, zgribulindu-se, ca şi când gestul acesta ar fi pus punct discuţiei. Închise ochii, şi pe fundalul pleoapelor întrezări locurile unde-şi petrecuse copilăria şi adolescenţa. Mulţi greci spuneau că Naxos este cea mai neprietenoasă insulă din arhipelag. Că munţii au chelit din cauza caprelor care au ros mai toată vegetaţia, că satele sunt urâte şi sărace, că văile sunt pietroase, aride, cu câte un firicel de apă târându-se printre bolovani, că ţărmurile inospitaliere sunt ocolite de corăbii, iar locuitorii sunt ursuzi, mohorâţi şi niciodată sătui. Pentru Alexios insula aceasta era mai. frumoasă decât paradisul. Un paradis otrăvit însă de o mizerie neagră. Nu-şi amintea, de pildă, ca maică-sa şi cei opt fraţi mai mici ai lui să-şi fi astâmpărat vreodată cu adevărat foamea. De asta şi plecase la Constantinopole. I se spusese că acolo mercenarii au căutare şi sunt plătiţi bine. Cu o leafă de soldat poţi întreţine acasă o întreagă familie. Poate că aşa o fi fost pe vremuri. Abia după ce Alexios se angajase în armata