de accesibili lui, cu îngerii bucălaţi şi trandafirii, pe care-i dojenea uneori pentru goliciunea lor păcătoasă, chiar şi cu diavolii smoliţi, încornoraţi ca berbecii, cu ochi din cărbuni aprinşi, copite de ţap şi coadă cu smoc de păr în vârf, cu care se sfădea uneori, acuzându-i că duc în ispită pe oamenii cumsecade.

Atât de puţină lume venea la Sfânta Sophia, biserică socotită spurcată fiindcă preoţii catolici şi ortodocşi oficiaseră împreună sfânta slujba, încât Acakios stătea adeseori ceasuri de-a rândul sub cupolele ei aurite, fără ca vreun drept-credincios să-i tulbure liniştea şi singurătatea. S-ar fi zis că măreţul lăcaş dumnezeiesc fusese durat numai pentru el. Acakios nu-şi făcuse probleme de conştiinţă când alţi călugări încercaseră să-l îndemne a îmbrăţişa cauza ortodoxismului intolerant. Diferenţele subtile de dogmă erau pentru el ca şi inexistente. În concepţia lui simplistă, dar în acelaşi timp plină de bun-simţ, Sfânta Treime, armatele de sfinţi, de îngeri şi de diavoli erau aceleaşi şi pentru ortodocşi şi pentru catolici.

Spre marea lui uimire, când ajunse la biserică, găsi o mare mulţime, bulucită şi afară şi înăuntru. Încercă o vagă supărare. Ajunsese să considere Sfânta Sophia drept un bun rezervat lui în exclusivitate. Apoi îşi zise că o astfel de pornire este potrivnică umilinţei creştine şi sărăciei impuse monahilor. Mirarea lui nu mai cunoscu margini când desluşi printre drept-credincioşii adunaţi acolo călugări şi călugăriţe care propovăduiseră până atunci cu neostoită mânie boicotarea acestui lăcaş sfânt, pângărit - zice-se - de prezenţa catolicilor. Marea bătălie de pe ziduri, pe care constantinopolitanii o aşteptau cu înfricoşare, acoperise prăpastia deschisă între creştinii catolici şi ortodocşi. „S-au adunat cu toţii ca la Judecata de Apoi! cugetă Acakios, făcându-şi cu evlavie semnul crucii. Sau poate că Dumnezeu le-a luminat mintea!”

Preoţii nu-şi începuseră încă slujba şi, în liniştea din biserică, nu se auzeau decât suspine şi un fel de murmur ciudat, care exterioriza frământarea nervoasă a oamenilor.

Deodată un zvon de glasuri încărcate de furie prinse a se ridica în piaţa din faţa Sfintei Sophia. Curios, Acakios ieşi afară ca să vadă ce se întâmplă.

Un bărbos tuciuriu, în haine simple de târgoveţ, se urcase pe postamentul statuii împăratului Theodosios şi de acolo vorbea mulţimii, făcând gesturi largi:

– N-are rost să ne mai batem cu turcii! De ce să moară zadarnic atâţia soldaţi, când ştim dinainte care va fi sfârşitul? Numai un idiot îşi poate închipui că noi, o mână de oameni, putem rezista potopului de osmanlâi. Nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut: să primim condiţiile sultanului Mehmed şi să-i deschidem porţile oraşului!

Cuvintele lui stârneau huiduieli, dar şi strigăte de aprobare, mai puţine, ce-i drept, dar îndeajuns de stăruitoare. Amestecat printre oameni, senatorul Kalamides urmărea cu atenţie reacţiile publicului. Bărbosul în haine de târgoveţ nu era decât unul dintre numeroşii lui agenţi pe oare-i răspândise în întreg oraşul spre a semăna neîncrederea în împărat şi în sfetnicii lui, spre a spori zâzania dintre prietenii şi duşmanii Unirii şi a crea astfel un curent favorabil capitulării.

Un călugăr protestă împotriva îndemnurilor defetiste ale vorbitorului.

– Trebuie să fii venetic! Un cetăţean al acestui oraş n-ar rosti asemenea cuvinte. Du-te de unde ai venit! Dacă n-aş purta rasa monahală, te-aş izgoni cu pietre!

– Lasă-l să vorbească! strigă o femeie slăbuţă, cuprinsă de isterie. De ce să-mi moară copiii pe metereze? De ce să piară copiii atâtor mame?

– Tacă-ţi gura, muiere spurcată! zbieră un bătrân. Dacă, te-ar auzi copiii tăi, s-ar cutremura de ruşine!

– Jos cu defetiştii!

– Huideo!

– Moarte lor! Moarte trădătorilor!

– Îţi convine să vorbeşti! Dacă ai lupta pe ziduri, nai mai fi atât de bătăios! Stai la curul nevestei şi faci pe viteazul!

– Să-l spânzurăm pe trădătorul de neam şi de ţară!

– Da, să-l spânzurăm!

Bărbosul se uită descumpănit la Kalamides, cerându-i din ochi ajutorul. Pentru bani acceptase să vorbească în public, dar nu să-şi primejduiască viaţa. De poliţie nu se temea, căci mai toţi apărătorii ordinii publice fuseseră trimişi să se lupte pe ziduri. Îl înspăimântase însă reacţia oamenilor.

Kalamides înţelese ezitarea agentului său. Dacă voia să creeze un curent de opinie favorabil ideilor lui, trebuia să dea apă la moară acelora care n-ar fi fost ostili unei capitulaţii. Dacă nu profita de momentul psihologic, pierdea totul. Adunându-şi curajul, se căţără pe o grămadă de pietre.

– Să nu ne pripim, condamnând pe cei care ne vor binele! strigă de acolo, de sus.

Priviri se îndreptară spre el, nedumerite.

– Ce vrea să spuie?

– Dar ăsta cine mai e?

– Nu-l cunoaşteţi? E Kalamides! Senatorul Kalamides!

– Sfetnicul împăratului!

– Să-l auzim!

– Vorbeşte, senatorule!

– Prudenţa nu este totuna cu laşitatea, rosti cu glas puternic Kalamides. Judecata înţeleaptă nu este totuna cu trădarea! Partizanii rezistenţei cu orice preţ n-au dreptul să împingă la sinucidere întreaga populaţie a Constantinopolelui. Împăratul a căzut victima unor aventurieri care nu au ce pierde dacă oraşul acesta va fi nimicit, iar toţi locuitorii lui vor fi trecuţi prin tăişul săbiei!

Stupefiaţi, partizanii continuării războiului rămaseră fără glas. Nu le venea să creadă că un senator putea rosti asemenea vorbe. Kalamides ştia că se expusese unor mari riscuri, dar acum nu mai putea da înapoi. Cine s-ar mai fi gândit acum să-l aresteze? În schimb, turcii, după ce vor cuceri oraşul, îl vor lăuda pentru atitudinea lui şi-l vor răsplăti din plin.

– Să mergem cu toţii la palat, să-i cerem împăratului să se supună condiţiilor puse de sultan! Numai aşa va supravieţui Constantinopolele!

Printre mulţimea care-l asculta se aflau şi câţiva oameni cu hainele mai mult zdrenţe, care trăgeau o culevrină. Se opriseră pentru a mai răsufla puţin şi profitaseră de ocazie spre a căsca gura la peroraţia lui Kalamides. Printre servanţii piesei de artilerie se deosebea, datorită staturii sale atletice, musculaturii de gladiator, chipului său aspru, cu trăsături săpate adânc, un bărbat cu fruntea strânsă într-un bandaj pătat de sânge. Se urcă pe culevrină şi întinse spre Kalamides un deget acuzator:

– Senatorule, căci am auzit cu uimire că eşti senator, ai merita să-ţi răsucesc gâtul ca la un pui de găină! Eu nu sunt sfetnic împărătesc aşa cum eşti tu! Am mâini bătătorite de ţăran, fiindcă în viaţa mea n-am făcut altceva decât să