Începuse să se întunece. Împăratul şi însoţitorii lui se desprinseră de lumea încolonată şi se înapoiară la palat, unde fuseseră convocaţi înalţii demnitari, membrii corpului senatorial, generalii şi ofiţerii superiori, romei, genovezi, veneţieni, români şi catalani, reprezentanţii familiilor nobile. Toţi aceştia îl aşteptau pe împărat în sala tronului. Pe chipurile tuturora se citea o tristeţe profundă. Ştiau că vor pieri, că soarta Constantinopolelui era pecetluită, că războiul era definitiv pierdut. Mergeau însă înainte, fiindcă onoarea nu le îngăduia să şovăie. Se aflau printre ei şi poltroni care şi-ar fi salvat bucuroşi viaţa în schimbul oricăror compromisuri sau ticăloşii. Erau însă târâţi de curentul general şi nu se mai puteau desprinde.

Basileul îşi făcu apariţia purtând veşminte de ceremonie, coroana imperială, sceptrul, hlamida şi încălţările purpurii, brodate cu vulturul bicefal. Chipul îi era impasibil, ţinuta impunătoare, hieratică.

– Nobilii mei sfetnici, iluştri conducători de oşti, înţelepţi senatori şi viteji tovarăşi de arme, a sosit ceasul bătăliei supreme, rosti împăratul cu glas vibrant. Duşmanul se pregăteşte să ne izbească năprasnic şi dinspre uscat şi dinspre mare, folosindu-se de toată puterea şi veninul lui. Mâinilor voastre bărbăteşti le încredinţez acest mândru oraş, plin de faimă şi de glorie, capitală fără seamăn a întregii lumi. Sunteţi datori să vă jertfiţi pentru credinţa şi legea voastră, pentru patria mult iubită, pentru basileu, unsul lui Dumnezeu, pentru femeile şi copiii voştri. Se împlinesc astăzi cincizeci şi şapte de zile de când nelegiuitul padişah ne-a împresurat, lovindu-ne cu toate armatele, tunurile şi maşinile lui de război. Până acum, graţie Domnului nostru Isus Christos şi Sfintei Preciste, au fost respinşi, cu grele pierderi omeneşti şi cu mare ruşine. Este adevărat că o mică parte din ziduri au fost dărâmate de pe urma necurmatelor bombardamente, dar pe cât ne-a stat în putinţă, le-am refăcut. Sultanul se bizuie pe marea lui armată. Noi ne-am pus încrederea în puterea nebiruită a lui Dumnezeu, în dreptatea cauzei noastre, în tăria braţelor care ne vor sluji spre a-i înfrânge pe păgâni. Veţi îngădui oare să cadă în stăpânirea vrăjmaşului Constantinopolele, această strălucitoare metropolă care a stăpânit odinioară Pontul şi Armenia, Persia şi Paflagonia, Capadocia şi Media, Siria şi Cilicia, Mesopotamia şi Fenicia, Palestina şi Arabia, Macedonia şi Tesalia, Peloponezul şi Epirul, Italia şi Iberia, Libia şi Mauritania, Africa şi Egiptul? Veţi îngădui oare ca păgânii să-şi facă din sfintele voastre biserici loc de închinare pentru blasfemiile lui Mahomed, profetul lor mincinos? Veţi îngădui oare câinilor acestora să se culce în paturile voastre, să vă siluiască femeile şi fetele, să vă jefuiască bunurile, să vă târască pe voi şi pe fiii voştri în ruşinea sclaviei? Lupta voastră pentru libertate trebuie să rămână pe veci ancorată în amintirea oamenilor!

Basileul îşi întoarse privirile către căpeteniile veneţienilor orânduiţi în dreapta tronului:

– Nobili veneţieni, fraţi iubiţi întru Christos, Dumnezeul nostru, bărbaţi puternici, încercaţi în războaie, care aţi dat morţii cu săbiile voastre sclipitoare mulţime de păgâni, vă rog să apăraţi cu tot sufletul acest oraş aflat în mare cumpănă, căci este a doua voastră patrie!

Se întoarse spre genovezii în cap cu Giustiniani Longo, spre românii şi catalanii aflaţi în stânga tronului:

– Iubiţi şi preacinstiţi fraţi genovezi şi catalani, luptaţi-vă cu îndârjire pentru acest oraş, care este nu numai al nostru, ci şi al vostru! Căci dacă noi vom pieri, şi voi ne veţi împărtăşi mai târziu soarta!

Se uită apoi spre grupul de români:

– Şi voi, fraţi români, ca şi noi, urmaşi ai mândrei Rome, care aţi venit de departe spre a apăra cu preţul sângelui vostru ultimul bastion al străvechiului Imperiu Roman, în cimitirele căruia zac oasele strămoşilor voştri, aruncaţi-vă cu furie în bătălie spre a-l nimici pe Antichrist!

Aruncă o privire circulară asupra tuturor acelora care-i ascultau cu reculegere vorbele:

– Vă încredinţez vouă oraşul nostru mult iubit, sceptrul meu purtat cu mândrie de atâţia luminaţi şi viteji împăraţi, şi vă rog să le păziţi aşa cum aţi păzi propriii voştri ochi. Dacă va fi să murim, ne va aştepta în ceruri cununa neveştejită în veci a eroilor şi a martirilor. Am însă credinţa că Dumnezeu nu ne va lăsa pradă fiarelor păgâne. Vă conjur! Nu vă pierdeţi curajul! Dacă-mi veţi da ascultare, victoria va fi a voastră!

În ochii lui străluceau lacrimile. Mulţi dintre cei care-l ascultaseră plângeau încet, fără schime.

– Vom lupta până la ultimul pentru credinţa noastră întru Christos, pentru patria noastră! strigă senatorul Constantinos Comnen, ridicând sabia deasupra capului.

Se ridicară voci zguduite de emoţie:

– Jurăm să învingem sau să murim!

– Jurăm pe Sfânta Cruce şi pe sângele eroilor noştri!

– Jurăm pe amintirea strămoşilor şi pe capul copiilor noştri!

– Jurăm!... Jurăm!... Jurăm!...

Împăratul părăsi sala tronului ţinând capul sus şi privirile aţintite parcă spre neantul veşniciei. Toţi cei care-i ascultaseră îndemnurile ieşiră la rândul lor şi se îndreptară, cu inima grea, spre posturile lor de comandă de pe ziduri. Cu toţii făceau primii paşi pe drumul martiriului...

* * *

După ce şerpuise de-a lungul zidurilor interioare şi atinsese ţărmul Mării de Marmara, procesiunea, socotindu-şi ţelul atins, se destrămase. Clericii se înapoiaseră pe la bisericile şi monastirile lor, militarii reveniseră la posturi, civilii pe la casele lor ori la lucrările de reparare ale fortificaţiilor, în sfârşit, fiecare acolo unde îl chemau rosturile şi datoria. Acakios, călugărul de pe Muntele Athos, mersese odată cu solemnul cortegiu, rugându-se, plângând şi invocând puterea lui Dumnezeu, iar când oamenii plecaseră care încotro, rămăsese descumpănit în mijlocul străzii. Nefiind legat de nici un lăcaş religios din Constantinopole, nu-i ţinuse nimeni socoteala. Nu fusese trimis, ca alţi călugări, să se bată pe ziduri, să ajute la căratul pietrelor şi al pământului, să slujească prin spitale şi infirmerii.

Nu se înapoie la stabilimentul Theodorei - unde se oploşise temporar - fiindcă îşi zise că nu se cuvenea să asculte cântecele deşucheate ale clienţilor beţivani după ce corurile religioase îi desfătaseră atât de încântător auzul. Porni singuratic spre biserica Sfânta Sophia, unde-şi petrecea zilnic câteva ore, întreţinând dialoguri - numai de el ştiute - cu Dumnezeu.

Un moşneag solemn şi milostiv, care cobora din înaltul catapetesmei spre a-i ţine de urât, cu sfinţii înveşmântaţi în odăjdii scumpe, dar atât