Kostaros se simţea foarte slăbit, aşa că rareori mai ieşea din casă, şi atunci doar ca să mai afle veşti. Şi asta nu fiindcă i-ar fi fost frică de turci; starea sănătăţii lui era atât de rea, încât nu spera să apuce sfârşitul războiului. Interesul lui era trezit însă de listele eroilor căzuţi în luptă, pe metereze. Când afla câţi tineri - care teoretic aveau toată viaţa înainte - piereau zilnic, îşi zicea că soarta lui nu era, la urma urmei, chiar atât de păcătoasă, de vreme ce îi îngăduise să guste până atunci toate plăcerile.

Când Arhondula se înapoie de la piaţă, văitându-se de lipsa alimentelor, Kostaros nu se necăji, fiindcă tot nu-i mai plăcea să mănânce.

Mai târziu, când Clikor Avakumian, neguţătorul de mătăsuri şi vecinul său cel mai binevoitor, veni să-i spună, plin de îngrijorare, că turcii pregăteau un mare şi decisiv asalt şi că împăratul ordonase populaţiei să participe la o procesiune spre a implora sprijinul dumnezeirii, Kostaros se hotărî să iasă din casă, spre a asista personal la ceremonie.

– Uite la mâinile mele ce aspre şi bătătorite sunt! îl pofti armeanul, întinzându-i-le. De câteva săptămâni încoace nu fac decât să car pământ şi pietre pentru repararea zidurilor. Nu cred că voi mai fi în stare vreodată să mânuiesc acul, să combin acele minunate broderii de aur cu care împodobeam veşmintele lucrate în atelierul meu. Eh, dar ce să mai vorbim de găteli acum, când pe toţi ne pândeşte moartea, sau în cel mai bun caz robia!

„După cât se pare, n-am să plec singur la drum! reflectă Kostaros, imaginându-şi cortegiul de suflete care-l va însoţi în marea-i călătorie de dincolo de viaţă.

Este totuşi o consolare să ştii că n-ai să rătăceşti solitar în regatul umbrelor!”

Spuse Arhondulei, care trebăluia prin bucătărie, că nu va lipsi mult, apoi plecă de acasă sprijinindu-se de braţul armeanului.

– Unde mergem?

– În piaţa palatului. Acolo ne-au chemat crainicii imperiali.

Neguţătorul şi poetul păreau două umbre care se târau clătinându-se pe strada scăldată în soare. Oraşul era ca şi mort. Obloanele de la prăvălii şi de la casele de locuit erau trase şi ferecate. Oameni nu se vedeau. Pisicile, câinii, până şi şobolanii dispăruseră. Tăcerea adâncă lăsată asupra metropolei - după ce toacele încetaseră să mai bată - accentua ambianţa aceea stranie, de cimitir părăsit.

– M-am dezvăţat de linişte, spuse Kostaros. Face să-mi ţiuie urechile. Ştii, dacă nu mi-ar fi scos aseară apa din burtă, n-aş fi putut merge cu dumneata la procesiune. Trebuie să-ţi mulţumesc că ai venit să mă iei.

Clikor nu-i răspunse, căci nici nu-i auzise vorbele, atât de mult îl preocupau propriile lui griji. Copiii lui cei mari lucrau la ziduri, nevârstnicii se smiorcăiau toată ziua, plângându-se de foame. Slăbiseră cu toţii atât de tare, încât li se topiseră muşchii şi rămăseseră cu pielea lipită de oase. În schimb, li se umflaseră burţile, de parcă ar fi vrut să-l concureze pe Kostaros.

Deodată, cei doi prieteni îşi încordară auzul. De undeva, de departe, veneau purtate pe aripi nevăzute frânturile unui imn, care aducea mai degrabă a cântec de jale.

– În piaţă, la Blacherne, a început slujba religioasă, zise Clikor.

– Să ne grăbim! propuse Kostaros.

Dar nu iuţiră pasul, fiindcă pe el nu-l ţineau picioarele. Trăgeau cu urechea la răbufnirile unui cor polifonic, de un patetism dureros, ce părea să înalţe spre cer o supremă implorare.

– Străzile sunt pustii, zise Kostaros, sugrumat de emoţie. Toată lumea e acolo.

Disperarea exprimată în acel limbaj muzical îi răscolise brusc propria-i durere. Moartea, care-l aştepta la capătul unui drum plin de suferinţe, îl făcu să se gândească şi la alţi semeni ai lui, cunoscuţi sau necunoscuţi, care, fără să fi fost condamnaţi la moarte, trebuiau să moară, fiindcă aşa cereau legile războiului. Uită de propria lui disperare, spre a se pierde în jalea şi în durerea colectivă. Îl podidiră lacrimile. Se uită cu coada ochiului la armeanul care-l sprijinea de braţ şi văzu că şi pe obrajii lui se rostogoleau lacrimi.

– Tristă soartă! Foarte tristă! rosti poetul într-un suspin. Eu am să mor, fiindcă aşa mi-am aşternut. Dar de ce trebuie să moară atâţia copii, atâţia tineri?

Avakumian grăbi pasul, atât cât îi era cu putinţă. Stimulat de energia prietenului care se străduia să-l ajute, Kostaros încercă să-şi înfrângă slăbiciunea, să-şi uite suferinţele.

După o cotitură a străzii apăru imensa piaţă din faţa palatului imperial. O mare mulţime de oameni, cu privirile aţintite spre poarta Blachernelor, cânta un imn religios. Prapuri brodaţi cu aur pluteau deasupra capetelor, mişcându-se uşor în vântul ce bătea dinspre Marea de Marmara. Erau acolo, în piaţă, militari şi călugări, oameni de rând şi senatori, femei umile şi înalte doamne, orbi şi schilozi, prelaţi în odăjdii şi cerşetori în zdrenţe. Unii plângeau cu hohote, alţii se izbeau cu pumnii în piept, mărturisindu-şi în public păcatele. Femeile întindeau braţele spre cer, implorând milostivirea dumnezeiască. Nişte bătrâni îngenuncheaseră şi îşi presărau ţărână în creştet.

– Unde e împăratul? întrebă Kostaros. Îl vezi?

– Îl văd. E acolo, pe scările de la intrarea în palat. Acum coboară şi se amestecă prin mulţime.

Gloata aceea imensă începu să intoneze cu evlavie Kirie Eleison. Preoţii, înveşmântaţi în aur şi cu icoanele purtate pe braţe, porniră apoi spre ziduri, spre a binecuvânta pe apărătorii oraşului. Mulţimea se încolona în urma lor, umblând desculţă, în semn de umilinţă, rugându-se şi plângând. Procesiunea, în care se încadra şi împăratul, îşi pierdu treptat caracterul solemn, sobru, căpătând aspectul unui alai mortuar. Vaietele, ţipetele isterice, suspinele, hohotele de plâns, imprecaţiile la adresa turcilor, disperarea fără margini a oamenilor îl făcură pe basileu să-şi regrete iniţiativa. Procesiunea nu numai că nu izbutise să întărească spiritul combativ şi puterea de rezistenţă ale supuşilor săi, ci îi demoralizare chiar şi pe aceia care până atunci mai păstraseră o scânteie de încredere într-un sfârşit acceptabil al războiului.

În vreme ce cortegiul şerpuia pe lângă ziduri, preoţii şi mulţimea binecuvântau pe soldaţii de pe metereze şi implorau pe Sfânta Fecioară să izbăvească oraşul de