de gardă. Obiectivul vostru principal va fi cucerirea porţii Sfântul Roman, apărata de genovezul Giustiniani. Khalil, Sarudja, vă atrag atenţia că acoperiţi cel mai important sector!... Tu, Mahmud Anghelos, vei întări cu corpul de spahii din Asia aripa stângă a grupului de armate comandat de Işak-Paşa!... Ţie, Işak-Paşa, îţi rămâne în sarcină sectorul sudic al fortificaţiilor, până la Marea de Marmara. Primul tău obiectiv va fi poarta Selymbriei!... Eu îmi asum comanda supremă a tuturor forţelor otomane de uscat şi de mare. În încheiere vă reamintesc instrucţiunile mele: asaltul va fi dat în valuri. Eşalonul unu va ataca, fiind sprijinit cu săgeţi de eşalonul doi. Atacul eşalonului doi va fi sprijinit de eşalonul trei, şi aşa mai departe. Obiectivul unu va fi cucerirea zidurilor exterioare ale oraşului, obiectivul doi - cucerirea zidurilor interioare, obiectivul trei - pătrunderea în oraş şi cucerirea lui. Şi cu aceasta conferinţa noastră s-a terminat!

Mehmed îşi îndreptă privirile asupra marelui vizir.

– Khalil, îţi cunosc înclinarea spre căutarea de soluţii paşnice. Romeii ne-au impus să alegem calea războiului. Acum şi tu trebuie să te dedici războiului. Voi fi cu ochii asupra ta! La încheierea biruitoare a campaniei mi-ar plăcea să-mi dai prilejul de a te felicita pentru felul cum ţi-ai condus trupele în luptă. Marele agă al ienicerilor te va seconda, folosindu-şi întreaga pricepere militară.

Marele vizir înţelese avertismentul. În tot timpul bătăliei va fi supravegheat de sultan şi de marele agă al ienicerilor. Va trebui să se bată cu disperare, să nu dea nici un semn de slăbiciune, să nu facă nici o greşeală. Dacă va trezi suspiciuni, se va putea socoti un om pierdut.

– Sunteţi liberi! se adresă Mehmed generalilor. Aceştia salutară cu gravitate, apoi părăsiră încăperea. Rămas singur, sultanul se plecă asupra hărţii oraşului asediat, sprijinindu-se cu palmele de tăblia mesei.

– Vei fi al meu, Constantinopole! Te voi lua în stăpânire, chiar dacă lumea întreagă mi se va împotrivi! Jur pe capul lui Allah şi al lui Mahomed că vei fi al meu! Jur!

* * *

Apăsat de gânduri, împăratul Constantinos se uita posomorât la peticele de hârtie murdare şi mototolite de pe masa lui de lucru. Toate acestea veniseră purtate de săgeţi în zbor, peste zidurile oraşului, spre a-i vesti pe constantinopolitani să fie pregătiţi spre a înfrunta marele asalt al otomanilor. Basileul îşi sprijini fruntea de mâinile împreunate. Rosti, cutremurat de emoţie: „De ce, Doamne? De ce?”...

Se ridică de la masă şi se îndreptă spre icoana Sfintei Fecioare, aşezată pe un mic altar străjuit de sfeşnice cu lumânări aprinse. Îngenunche. „De ce ne-ai hărăzit atâta suferinţă, Doamne? Cu ce ţi-am păcătuit? Ne-ai părăsit şi tu aşa cum ne-a părăsit întreaga creştinătate! Nu ne mai bizuim decât pe slabele noastre puteri spre a ne apăra de urgia Islamului. Cum pot oare să doarmă liniştiţi regii şi împăraţii, principii şi cardinalii, militarii şi călugării, când ştiu că noi, oameni de-o credinţă cu ei, ne trăim ultimele clipe, înainte de a fi striviţi de păgâni? Nu-i macină conştiinţa? Nu-i tulbură agonia noastră? Nu se gândesc că aceeaşi năpastă se poate abate şi asupra lor?” Împăratul ridică mâna spre a-şi face semnul crucii, dar îşi lăsă gestul neterminat. După câteva clipe îşi scutură fruntea, ca şi când ar fi vrut să se elibereze de o viziune apocaliptică. „Iartă-mă, Doamne, că am cârtit împotriva ta! Numai credinţa în tine ne-a mai rămas!”

Se auzi o toacă bătând undeva, aproape de palat. O toacă ceva mai îndepărtată o îngână, urmată de multe altele. În curând bătăile lor ritmate prinseră să răsune în întreg oraşul. Basileul se opri în dreptul ferestrei deschise. Contemplă câteva clipe imensa metropolă, cu palatele, clopotniţele şi monumentele ei, peste care soarele în asfinţit arunca tonuri de un roşu-palid.

Sphrantzes, marele şambelan, intră în încăpere.

– Ce-ai făcut cu procesiunea? îl întrebă împăratul.

– Am executat porunca Majestăţii-tale, şi am trimis crainici în tot cuprinsul oraşului. Va veni multă lume.

Basileul se apropie de sfetnicul său şi îi puse afectuos mâna pe umăr.

– Am dorit ca în preajma marii încercări, oamenii să se împace cu dumnezeirea. Şi am mai dorit să le strecor în suflet credinţa că au un aliat. Până şi un aliat spiritual este mai bun decât nimic... M-ai slujit cu credinţă, Sphrantzes. Mă tem că Dumnezeu nu-mi va da răgazul să te răsplătesc aşa cum s-ar fi cuvenit. Vreau să ştii că te-am preţuit mai mult decât pe toţi ceilalţi sfetnici ai mei. Acum să mergem! Să nu lăsăm lumea să aştepte!

* * *

Kostaros, poetul, ştia că trebuia să moară. Slăbise atât de tare, încât pielea îi atârna pe oase cum atârnă guşa la şopârle. În schimb, pântecele i se umflase ca un cimpoi. Spre a-l mai uşura, un medic îi făcea din când în când câte un cep în burtă, lăsând să iasă un lichid tulbure, puturos.

– Dacă puţurile din oraşul ăsta s-ar usca şi cisternele s-ar goli, aş putea să le umplu cu apă izvorâtă din pârdalnicul ăsta de pântece, zâmbea amar Kostaros.

Simţea o durere surdă la ficat, avea fierbinţeli, când mai mari, când mai potolite, îi lipsea pofta de mâncare şi nici femeile nu-l mai ispiteau.

Kostaros băuse mult alcool în viaţa lui şi, pe deasupra, se mai lăsase adeseori şi târât în păcatul preacurviei, spre ciuda soţiei sale, Arhondula. Arhondula avea gura spurcată, şi uneori îşi descărca asupra lui paraponul îngrămădit în suflet atâta amar de ani.

– Acum te-ai săturat, cred, de băutură şi de femei, neisprăvitule! Ţi-ai spulberat banii şi ţi-ai ruinat sănătatea, îmbogăţindu-i pe cârciumari şi îmbuibându-ţi târfele!

Ieşea apoi din odaie, trântind cu obidă uşa. Rămas singur, Kostaros ofta pocăit, lua o pană de gâscă şi începea să scrie versuri triste, macabre, în care figurau Styxul, regatul lui Pluton şi tot felul de simboluri funebre: torţe întoarse cu coada în sus, coloane frânte, schelete şi coase purtate pe umăr de nişte arătări drapate în cape negre.

Într-o vreme Kostaros fusese foarte preţuit pentru poemele lui de dragoste. Era chemat la tot felul de petreceri şi banchete, spre a face improvizaţii spirituale în jurul frumuseţii feminine. Dar de când se îmbolnăvise, iar