— Asta-i minunat, frate, repetă de câteva ori, şi mă bucur! Mă bucur!

„De ce te-oi fi bucurând?“, se gândi Raskolnikov.

— N-am ştiut că şi tu amanetai la bătrână. Şi... şi... când a fost asta, de mult? Adică, e mult de când ai fost la ea?

„Ce prost naiv!“

— Când am fost? se opri Raskolnikov ca să-şi aducă aminte. Păi, parcă cu vreo trei zile înainte să moară. De fapt, nu pot să-mi răscumpăr obiectele acum, adăugă, arătându-se zorit şi foarte îngrijorat pentru lucrurile lui, că iar am rămas într-o rublă de argint... din pricina blestematului ăluia de delir de ieri!

Rosti foarte grav cuvântul delir.

— Ei, da, da, da, se grăbi, nu se ştie de ce, să-i dea apă la moară Razumihin, păi, uite, de asta atunci... ai şi fost oarecum surprins... ştii, şi când aiurai, pomeneai întruna de nişte ineluşe şi lănţişoare!... Ei, da, da... E limpede, totu-i limpede acum.

„Aşa, vasăzică! Le-a intrat în cap ideea asta! Uite, omul ăsta e gata să se lase răstignit pe cruce pentru mine, dar e foarte bucuros că s-a lămurit de ce-am pomenit eu când deliram de ineluşe şi lănţişoare! Înseamnă că le-a intrat la toţi în cap...“

— Oare îl găsim? întrebă.

— Îl găsim, îl găsim, se grăbi să răspundă Razumihin. E un băiat de ispravă, frate, ai să vezi! Cam din topor, însă de fapt e foarte manierat, am vrut să zic că-i din topor în alte privinţe. E băiat deştept, chiar nu-i deloc prost, însă are un fel mai aparte de-a gândi... E neîncrezător, sceptic, cinic... îi place să te ducă cu preşul, adică nu să te ducă cu preşul, ci să te prostească... Ei, e un susţinător al vechilor metode, bazate pe probele materiale... Dar ştie meserie, ştie... Anul trecut a dat de capăt unui caz de omor la care se şterseseră aproape toate urmele! Vrea tare, tare mult să te cunoască!

— De ce ţine atâta?

— Adică, nu că... Vezi tu, în ultima vreme, de când te-ai îmbolnăvit, i-am vorbit adesea despre tine... Ei bine, el m-a ascultat şi, când a aflat că n-ai posibilităţi ca să-ţi termini studiile de drept, a spus: „Ce păcat!“. Iar eu am tras concluzia... din toate astea la un loc, nu numai din asta; ieri, Zametov... Vezi tu, Rodea, ieri ţi-am îndrugat ceva la beţie, când te însoţeam acasă... şi mi-e frică, frate, să nu exagerezi, fiindcă vezi tu...

— Ce? Că mă socotesc nebun? Păi, poate chiar aşa şi e, spuse el cu un zâmbet crispat.

— Da... da... adică, pfui, nu!... Dar tot ce-am spus (şi despre altele), toate n-au fost decât aiureli, fiindcă mă ajunsese băutura.

— Ce te tot scuzi atâta! M-am săturat până peste cap! strigă Raskolnikov cu o enervare exagerată, deşi prefăcută într-o oarecare măsură.

— Ştiu, ştiu, înţeleg. Fii convins că înţeleg. Mi-e şi ruşine să mai vorbesc...

— Atunci nu mai vorbi, dacă ţi-e ruşine!

Tăcură amândoi. Razumihin se afla în culmea fericirii şi Raskolnikov îşi dădea seama de asta scârbit. Pe deasupra, era şi neliniştit, după toate cele auzite de la el despre Porfiri.

„Trebuie să mă prefac şi în faţa ăstuia, se gândi pălind, cu inima bătându-i tare, ba chiar cât mai natural. Ei, cel mai natural ar fi să nu mă prefac deloc. Să nu îngroş nimic! Nu, să îngroş ceva ar părea nenatural... Ei, o să vedem acolo... cum o să fie... acum... o fi sau n-o fi bine că mă duc? Fluturele zboară singur spre lumânare. Îmi bate inima, asta-i prost!...“

— În casa asta cenuşie, zise Razumihin.

„Cel mai important lucru e dacă Porfiri ştie că am fost ieri în apartamentul baborniţei ăleia... şi că am întrebat de sânge. Trebuie să aflu imediat, de cum pun piciorul înăuntru, să-mi dau seama după faţa lui, altfel... aflu eu, cu orice preţ!“

— Ştii ce? zise deodată Raskolnikov cu un zâmbet uşor perfid. Te văd încă de dimineaţă cam agitat, frate. Aşa-i?

— Cum, agitat? Nu sunt agitat deloc, se crispă Razumihin.

— Ba eşti, frate, se vede limpede. Uite, adineauri şedeai pe scaun cum nu şezi tu niciodată, pe-un colţ, şi te scuturau întruna frigurile. Ba săreai în sus din senin, ba stăteai bosumflat, iar pe urmă ţi se îndulcea mutra ca o acadea. Uneori chiar roşeai, mai ales când te-au poftit la masă, ai roşit îngrozitor.

— Nici pomeneală, minţi... Ce tot îndrugi?

— Uită-te la tine cum te fâstâceşti, parcă ai fi un şcolar! Ptiu, drace, uită-te la el cum a roşit iar!

— Mare porc eşti!

— Păi de ce te fâstâceşti? Romeo! Ia să povestesc eu asta astăzi într-un anumit loc, ha-ha-ha! Să râdă şi mama oleacă... şi încă cineva...

— Stai, stai, ascultă, cu asta nu-i de glumit, e... Cum să mai... pe urmă, la toţi dracii! se zăpăci de tot Razumihin, îngheţând de frică. Hai, frate... Pfui, mare porc eşti!

— Un boboc de trandafir, ce mai! Şi dac-ai şti ce bine te prinde; un Romeo de trei arşini! Ia te uită, azi te-ai şi spălat, ţi-ai curăţat şi unghiile, ai? Când s-a mai întâmplat una ca asta? Doamne Dumnezeule, te-ai şi pomădat! Ia apleacă-te!

— Porcule!!!

Raskolnikov părea