să nu se mai poată opri din râs, nici măcar când intrară la Porfiri Petrovici. Asta şi urmărise: dinăuntru se putea auzi că intraseră râzând şi continuaseră să râdă şi în antreu.

— Să nu sufli vreo vorbă aici că... praf te fac! şopti Razumihin furios, apucându-l de umăr pe prietenul lui.

~ V ~

Dar Raskolnikov îşi făcea deja intrarea. Păşi în încăpere cu o mutră de parcă s-ar fi abţinut din răsputeri să nu pufnească în râs. În urma lui venea Razumihin, roşu la faţă ca un rac şi răvăşit de furie, deşirat, împiedicat şi ruşinat. Figura şi toată înfăţişarea lui chiar erau în clipa aceea de tot hazul, justificând râsul tovarăşului său. Fără nici o introducere, Raskolnikov se înclină în faţa gazdei, care stătea în mijlocul camerei şi se uita întrebător la ei, întinzându-i şi strângându-i mâna cu aceeaşi sforţare extrem de vădită de a-şi înăbuşi veselia şi de a spune două-trei vorbe pentru a se prezenta. De-abia izbutise să-şi ia o înfăţişare serioasă şi să îngaime ceva, că privirea îi căzu din nou pe Razumihin şi nu se mai putu abţine: râsul înăbuşit izbucni cu atât mai nestăpânit, cu cât până atunci nu se putuse dezlănţui. Furia cu totul neobişnuită cu care întâmpină Razumihin acest râs „din toată inima“ dădu întregii scene aerul celei mai sincere veselii şi, ce era mai important, naturaleţe. Razumihin, parcă înadins, făcea lucrurile să pară şi mai verosimile.

— Ptiu, drace! zbieră el dând din mână şi lovind o măsuţă rotundă pe care se afla un pahar cu ceai neterminat.

Toate zburară cât colo, zdrăngănind.

— Domnilor, de ce să rupem scaunele şi să facem pagubă statului? strigă vesel Piotr Petrovici.

Scena se prezenta în felul următor: Raskolnikov, de atâta râs, îşi uitase mâna într-a gazdei, dar ştiind că nu trebuia să întreacă măsura, aştepta momentul să şi-o retragă cât mai repede şi mai natural. Razumihin, zăpăcit de-a binelea că dărâmase măsuţa şi spărsese paharul, se uită cu o privire sumbră la cioburi, scuipă şi se întoarse brusc către fereastră, unde rămase cu spatele la cei doi şi cu o faţă teribil de posomorâtă, uitându-se pe geam fără să vadă nimic. Porfiri Petrovici râdea din dorinţa de a râde, dar aştepta, în mod vădit, explicaţii. Într-un colţ şedea Zametov, care se ridicase de pe scaun la intrarea musafirilor şi rămăsese în aşteptare, cu gura lăţită într-un zâmbet, însă privind cu nedumerire şi chiar cu neîncredere parcă întreaga scenă, iar la Raskolnikov uitându-se uşor stânjenit. Prezenţa neaşteptată a lui Zametov îl surprinse neplăcut pe Raskolnikov. „Trebuie să fiu mai atent la ce spun!“, îşi zise în gând.

— Vă rog să mă scuzaţi, începu el prefăcându-se extrem de fâstâcit. Raskolnikov...

— Nu face nimic, mă bucur, v-aţi făcut intrarea într-un mod cât se poate de agreabil... Ei, nici bună ziua nu vrea să dea? arătă Porfiri Petrovici spre Razumihin.

— Zău dacă ştiu de ce s-a înfuriat pe mine. N-am făcut decât să-i spun, venind încoace, că seamănă cu Romeo şi... i-am demonstrat, cred că asta a fost tot.

— Porcule! îi aruncă Razumihin fără să se întoarcă.

— Înseamnă că a avut motive foarte serioase, dacă s-a supărat aşa doar pentru o vorbuliţă, râse Porfiri.

— Hop şi tu, anchetatorule... Ei bine, să vă ia dracu’ pe toţi! i-o reteză Razumihin şi, izbucnind brusc în râs, cu faţa înveselită, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici.

— Ei, gata! Sunteţi toţi nişte proşti! Acum să trecem la treabă: uite, el e prietenul meu, Rodion Romanâci Raskolnikov; în primul şi în primul rând, a auzit multe despre tine şi vrea să te cunoască, iar în al doilea rând, are o trebuşoară cu tine. Hei, Zametov! Cum de eşti aici? Vă cunoaşteţi de mult?

„Asta ce-o mai fi?“, se gândi neliniştit Raskolnikov.

Zametov păru încurcat, dar nu prea tare.

— Ne-am cunoscut ieri, la tine, spuse el degajat.

— Atunci am scăpat de o corvoadă. Săptămâna trecută m-a rugat de mama focului să ţi-l prezint, Porfiri, dar aţi dat unul de altul şi fără mine... Unde ţii tutunul?

Porfiri Petrovici era îmbrăcat ca acasă, în halat, cu o rufărie foarte curată şi nişte papuci scâlciaţi. Era un bărbat cam la treizeci şi cinci de ani, mai degrabă scund, gras, chiar burtos, ras cu grijă, fără mustăţi ori favoriţi, cu părul tuns scurt pe capul mare şi rotund, cu ceafa neobişnuit de groasă. Faţa rotofeie, rotundă şi cam cârnă avea o culoare bolnăvicioasă, galben-pământie, dar era destul de vioaie şi chiar veselă. Ar fi putut fi blajină, dacă n-ar fi fost expresia ochilor, cu luciul lor cumva lichid, apos, ascunşi pe jumătate sub genele aproape albe, care clipeau întruna, făcând parcă semne cuiva. Expresia lor era într-o totală discordanţă cu restul figurii, care avea ceva feminin în ea, dându-i un aer mult mai serios decât te puteai aştepta la prima vedere.

Cum auzi că musafirul are o „trebuşoară“ cu el, Porfiri Petrovici îl pofti îndată să ia loc pe divan, se aşeză şi el în celălalt capăt şi îşi aţinti privirea asupra lui, aşteptând să i se explice despre ce era vorba, cu acea atenţie concentrată şi cam prea gravă, care te intimidează şi te stinghereşte de la bun început, mai cu seamă când nu cunoşti omul şi când ceea ce ai de gând să spui nu este, după părerea ta, nici pe departe pe măsura atenţiei deosebit de mari ce ţi se acordă. Totuşi Raskolnikov