lămuri pe scurt, într-un mod foarte închegat şi desluşit, motivul vizitei sale şi rămase atât de mulţumit de sine, încât izbuti chiar să-l cerceteze destul de bine pe Porfiri. Acesta nu-şi desprinse nici el privirea, fie şi pentru o clipă, de la Raskolnikov. Razumihin, care se aşezase în faţa lor, de cealaltă parte a mesei, urmărea înfierbântat şi nerăbdător felul cum era prezentată situaţia, mutându-şi întruna privirea de la unul la altul, fără să-şi dea seama că întrecea măsura.

„Prostul!“, îl înjură în gând Raskolnikov.

— Trebuie să daţi o declaraţie la poliţie, răspunse Porfiri cu un aer foarte preocupat, să scrieţi că, luând cunoştinţă despre acel eveniment, adică despre acel omor, cereţi la rândul dumneavoastră să faceţi cunoscut anchetatorului care se ocupă de caz că obiectele cutare şi cutare vă aparţin şi că doriţi să le răscumpăraţi... sau să... mă rog, o să vă spună ei ce să scrieţi.

— Păi, tocmai asta e, că în clipa de faţă, continuă Raskolnikov străduindu-se să se fâstâcească şi mai tare, eu nu stau deloc bine cu banii... chiar şi o sumă de nimic ca asta e peste puterile mele... vedeţi, tot ce vreau acum e să anunţ că acele obiecte sunt ale mele, dar că abia când o să dispun de bani...

— Asta nu are importanţă, răspunse Porfiri Petrovici primind cu răceală explicaţiile legate de bani. De altfel, dacă vreţi, puteţi să-mi scrieţi direct mie şi să mă înştiinţaţi că, aflând cutare şi cutare, declaraţi că lucrurile cutare şi cutare sunt ale dumneavoastră şi rugaţi ca...

— Pot să scriu pe hârtie simplă? se grăbi să-l întrerupă Raskolnikov, interesându-se din nou de latura bănească a chestiunii.

— O, pe cea mai simplă!

Dintr-odată, Porfiri Petrovici se uită la el cu o ironie destul de vădită, mijindu-şi privirea şi parcă făcându-i cu ochiul. De altfel, se prea poate ca lui Raskolnikov să i se fi părut doar, căci totul nu dură decât o fracţiune de secundă. Dar ceva-ceva a fost. Raskolnikov ar fi putut să jure că îi făcuse cu ochiul, naiba ştie de ce.

„Ştie!“, îl străfulgeră un gând.

— Iertaţi-mă că v-am deranjat cu asemenea nimicuri, continuă el puţin derutat, obiectele mele nu fac cu totul decât cinci ruble, dar ţin foarte mult la ele, sunt amintiri de la cei care mi le-au dăruit, şi mărturisesc că m-am speriat foarte tare când am aflat...

— De aia ai şi sărit ca ars ieri, când am început să-i povestesc lui Zosimov că Porfiri îi interoghează pe ăia cu amaneturi, spuse Razumihin cu vădită intenţie.

Asta îi puse capac lui Raskolnikov. Nu se mai putu stăpâni şi îl fulgeră furios cu ochii lui negri, aprinşi de mânie. Dar imediat îşi luă seama.

— Mi se pare mie sau îţi baţi joc de mine, frate? i se adresă el cu o enervare bine jucată. Sunt de acord că poate fac prea mult caz pentru nişte lucruri care pentru tine nu sunt decât nişte flecuşteţe; dar nu trebuie să mă socoteşti nici egoist, nici avar pentru asta, fiindcă poate pentru mine lucruşoarele astea nu sunt flecuşteţe. Ţi-am spus doar că ceasul acela de argint, ce nu face mai mult de un groş, este singurul lucru care mi-a rămas de la tatăl meu. Puteţi să şi râdeţi, dar a venit mama, se întoarse el brusc către Porfiri, şi dacă ar afla, se întoarse iar către Razumihin, că nu mai am ceasul, jur că ar cuprinde-o disperarea! Doar e femeie!

— Nici pomeneală! Nu asta am vrut să spun! Dimpotrivă! strigă supărat Razumihin.

„O fi bine? O fi natural? Oare n-am exagerat? se frământa Raskolnikov. Ce mi-o fi trebuit să spun: «Doar e femeie?»“

— A venit mama dumneavoastră? se interesă cine ştie de ce Porfiri Petrovici.

— Da.

— Când?

— Aseară.

Porfiri tăcu, chibzuind parcă.

— Obiectele dumneavoastră n-aveau cum să dispară, urmă el pe un ton calm şi rece. Chiar vă aşteptam de mult aici.

Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, apropie grijuliu scrumiera de Razumihin, care presăra fără milă scrumul pe covor. Raskolnikov tresări, dar Porfiri nu păru să se uite la el, preocupat în continuare de ţigara lui Razumihin.

— Ceee? Îl aşteptai? De ce, ştiai că amanetase şi el lucruri acolo?

Porfiri Petrovici i se adresă direct lui Raskolnikov:

— Ambele dumneavoastră obiecte, inelul şi ceasul, s-au găsit la ea, învelite în aceeaşi bucăţică de hârtie, iar pe hârtie era trecut clar cu creionul numele dumneavoastră, împreună cu data şi luna când le-a primit...

— Ce memorie grozavă aveţi! exclamă cu un stângaci zâmbet ironic Raskolnikov, făcând mari sforţări să i se uite drept în ochi; nu se putu însă stăpâni şi adăugă brusc: Spun asta pentru că probabil au fost foarte mulţi cu amaneturi... şi că era greu să-i ţineţi minte pe toţi... Dar văd că, din contră, dumneavoastră vi-i amintiţi pe toţi cu atâta precizie şi... şi...

„Prost! Slab! Pentru ce-am mai adăugat şi asta!“

— Acum îi ştim deja cam pe toţi, dumneavoastră sunteţi singurul care nu poftiserăţi încă, răspunse Porfiri cu o aproape imperceptibilă notă ironică.

— Am stat foarte prost cu sănătatea.

— Am auzit şi asta. Am auzit şi că a fost ceva care v-a supărat foarte tare. Şi acum păreţi palid.

— Nu sunt palid deloc... din