Fierbea de o furie pe care nu şi-o putea înăbuşi. „La furie mă ia şi gura pe dinainte! îi trecu iarăşi prin minte. Dar de ce m-or chinui?“

— Nu e deloc cât se poate de sănătos! se băgă în vorbă Razumihin. Bate câmpii! Până ieri nici n-a fost conştient, a delirat... Dacă poţi să crezi, Porfiri, abia se ţinea pe picioare şi ieri, numai cât ne-am întors Zosimov şi cu mine cu spatele, s-a îmbrăcat, a şters-o pe furiş şi a umblat cine ştie pe unde până aproape de miezul nopţii, iar asta, ţi-o spun eu, în culmea delirului, dacă poţi să-ţi închipui! Halal, n-am ce zice!

— În culmea delirului, chiar aşa? Nu mai spune! clătină Porfiri din cap, cu o mişcare ce părea de femeie.

— Ei, prostii! Nu-i daţi crezare! De altfel, dumneavoastră oricum nu credeţi nimic! lăsă Raskolnikov să-i scape, de mânios ce era, dar Porfiri Petrovici păru să nu audă aceste cuvinte ciudate.

— Păi, ai mai fi ieşit dacă n-ai fi fost în delir? se înfierbântă deodată Razumihin. De ce-ai ieşit? Pentru ce? Şi de ce pe furiş? Păi erai în toate minţile? Acum, că a trecut orice pericol, pot să ţi-o spun în faţă!

— Ieri mă săturasem de ei până peste cap, i se adresă Raskolnikov lui Porfiri cu un zâmbet ironic, impertinent şi provocator. M-am dus să-mi caut o locuinţă în altă parte, ca să nu mă mai găsească, am luat şi o grămadă de bani la mine. Domnul Zametov i-a văzut. Cum e, domnule Zametov, ieri eram în toate minţile sau deliram? Spune dumneata, ca să isprăvim.

Părea gata să-l sugrume în clipa aceea pe Zametov: prea nu-i plăcuseră privirea şi tăcerea lui.

— După părerea mea, ai vorbit cu multă judecată şi ai fost chiar hâtru, numai că erai din cale-afară de nervos, răspunse sec Zametov.

— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amestecă Porfiri Petrovici, că v-a întâlnit ieri, foarte târziu, în locuinţa unui funcţionar călcat de o trăsură...

— A, să luăm numai treaba cu funcţionarul! îi luă vorba din gură Razumihin. Păi, nu nebun ai fost la funcţionar? I-a dat ultimii bani văduvei pentru înmormântare! Dacă voiai s-o ajuţi, puteai să-i dai cincisprezece, hai, douăzeci de ruble, şi să-ţi păstrezi barem trei ruble pentru tine, dar el i le-a dat pe toate douăzeci şi cinci!

— Poate am găsit o comoară pe undeva şi tu habar n-ai! Poate de aceea m-am întrecut ieri cu generozitatea... Domnul Zametov ştie că am găsit o comoară... Iertaţi-ne, vă rog, i se adresă el lui Porfiri cu buzele tremurând, că vă reţinem de o jumătate de ceas cu vorbele astea de clacă. Pesemne că v-aţi săturat, nu-i aşa?

— Nicidecum, din contră, din contră! Dacă aţi şti cât de mult mă interesează persoana dumneavoastră! Găsesc că e foarte interesant să vă privesc şi vă ascult... şi, trebuie să mărturisesc, sunt grozav de bucuros că aţi binevoit să veniţi...

— Atunci dă-ne şi tu barem un ceai! Mi s-a uscat gâtlejul! strigă Razumihin.

— Minunată idee! Haideţi să bem cu toţii câte un ceai Dar înainte de ceai, nu vrei ceva... mai consistent?

— Valea!

Porfiri ieşi să comande ceaiul.

Lui Raskolnikov i se învălmăşeau gândurile în cap. Era din cale-afară de nervos.

„Culmea e că nici nu se mai ostenesc să se prefacă! Dacă zici că nu mă cunoşti deloc, cum ai ajuns să vorbeşti despre mine cu Nikodim Fomici? Asta înseamnă că nici nu vor să mai ascundă că mă urmăresc ca o haită de câini! Mă scuipă pur şi simplu în obraz! tremura el de furie. Hai, daţi în mine pe faţă, nu vă mai jucaţi precum pisica cu şoarecele. Asta-i lipsă de politeţe, Porfiri Petrovici, şi e posibil să nu vă mai permit... Odată mă scol în picioare şi vă arunc tuturor în faţă întreg adevărul... ca să ştiţi cât vă dispreţuiesc... Îşi trase cu greu sufletul. Dar dacă doar mi se pare mie? Dacă doar mi se năzare şi mă înşel în toate privinţele, dacă mă înfurii fiindcă n-am experienţă şi nu sunt în stare să joc rolul ăsta ticălos? Poate că n-a existat nici o intenţie în toate astea. Nici un cuvânt de-al lor nu a avut nimic deosebit, dar e ceva în ele... Toate astea le poţi spune oricând, dar ceva este. De ce-a spus pur şi simplu „la ea“? De ce a adăugat Zametov că am vorbit hâtru? De ce îmi vorbesc ei pe tonul ăsta? Da... tonul... Razumihin a fost şi el aici, lui de ce nu i se pare nimic? Gogomanului ăstuia nevinovat nu i se pare niciodată nimic! Iar mă iau frigurile... Mi-a făcut adineauri Porfiri cu ochiul sau nu? Ce aiureală, de ce să-mi facă? Vor să mă calce pe nervi, să mă stârnească sau ce? Ori toate astea sunt doar o nălucire de-a mea, ori ei ştiu... Până şi Zametov a fost obraznic. Dar oare a fost într-adevăr? Şi-a schimbat părerea peste noapte. Am presimţit că aşa o să facă! E aici ca la el acasă, iar eu vin pentru prima oară. Porfiri nu-l socoteşte un musafir, stă cu spatele la el. Sunt vorbiţi! Fără îndoială, în privinţa mea s-au vorbit. Cu siguranţă că au vorbit despre mine înainte să venim. Or şti despre apartament? Numai de-ar merge mai repede! Când i-am spus că ieri am alergat să-mi închiriez o locuinţă, a lăsat lucrul ăsta să-i treacă pe lângă urechi, n-a marşat... Iar eu am