fost abil că am strecurat treaba cu locuinţa, o să-mi fie de folos mai încolo... În delir, cică... ha-ha-ha! Ştie totul despre seara de ieri! De venirea mamei nu ştia! Iar cotoroanţa a scris şi data cu creionul!... Vă înşelaţi, nu mă dau prins! Astea nu sunt încă fapte, vă faceţi iluzii! Nu, mie să-mi veniţi cu fapte! Iar povestea cu apartamentul, ăsta nu este un fapt, era delirul, ştiu eu ce să le spun... Dar oare ştiu de apartament? Nu plec până nu aflu! De ce-am venit? Dar, uite, acum mă înfurii, ăsta poate să fie un fapt! Pfui, irascibil mai sunt! Dar poate că nu-mi strică rolul de bolnav... Mă încearcă. Vrea să mă încurce. Cine m-a pus să vin?“

Toate astea îi trecură fulgerător prin minte.

Porfiri Petrovici se întoarse într-o clipă. Brusc, parcă se înveseli.

— De la tine, de-aseară, frate, am capul... Şi parcă sunt deşurubat tot, începu pe un cu totul alt ton, râzând către Razumihin.

— A fost interesant? Ieri v-am lăsat în punctul cel mai fierbinte. Cine-a fost mai tare?

— Nimeni, bineînţeles. Când am ajuns la veşnicele probleme, ne-a luat apa.

— Imaginează-ţi, Rodea, la ce-am ajuns aseară: dacă există sau nu crimă. S-a spus ce vrei şi ce nu vrei!

— Şi ce-i de mirare? E o problemă socială ca oricare alta, răspunse distrat Raskolnikov.

— Problema nu a fost formulată în felul ăsta, remarcă Porfiri.

— Nu chiar în felul ăsta, e adevărat, conveni îndată Razumihin, grăbindu-se şi înfierbântându-se ca de obicei. Uite, Rodion, ascultă şi spune-ţi părerea. Ţin neapărat s-o aud. Ieri mi-am ieşit din pepeni cu ei şi te-am tot aşteptat, le-am vorbit de tine, le-am spus că ai să vii... Totul a pornit de la doctrina socialiştilor, care ţi-e bine cunoscută: crima e un protest împotriva anormalităţii orânduirii sociale, atât şi nimic mai mult, şi nu se admit alte cauze, de nici un fel!

— Uite că ai şi spus un neadevăr! strigă Porfiri Petrovici.

Părea să se însufleţească şi râdea întruna uitându-se la Razumihin, ceea ce îl făcea pe acesta să se aprindă şi mai tare.

— De nici un fel! îl întrerupse pătimaş Razumihin. N-am spus nici un neadevăr! Am să-ţi arăt nişte cărţulii: la ei totul „de la mediu se trage“, atât şi nimic altceva! E fraza lor preferată! De aici rezultă că, dacă orânduieşti normal societatea, dispar dintr-odată şi toate crimele, fiindcă nu mai ai de ce să te opui, şi toţi devin cât ai clipi oameni cu frica lui Dumnezeu. Firea omului nu intră la socoteală, firea e înlăturată, firea nu are ce căuta aici! Ei nu recunosc că omenirea, evoluând pe o cale istorică şi vie, devine până la urmă de la sine o societate normală, ci cred că un sistem social ieşit dintr-o minte matematică orânduieşte pe dată întreaga omenire şi o face cât ai clipi dreaptă şi fără de cusur, înainte de orice proces viu, fără nici un fel de parcurs istoric viu! De asta şi au o aversiune instinctivă faţă de istorie, susţinând că „merge cu absurditatea până la prostie“, aşa explică ei totul, doar prin prostie! Tot de asta nu agreează nici procesul viu al vieţii: sufletul viu n-are ce căuta aici! Sufletul viu are cerinţele sale, nu ascultă orbeşte de o mecanică, sufletul viu este suspect, sufletul viu este retrograd! Că miroase a hoit ori e făcut din cauciuc, n-are a face, dar să nu fie viu, să nu aibă voinţă, să fie rob, să nu se revolte! Iar rezultatul e că au redus totul la a pune temeliile unui falanster şi a-l compartimenta cu camere şi coridoare! Ei, o fi falansterul gata, dar firea omului nu-i încă pregătită pentru el, vrea viaţă, nu şi-a încheiat încă procesul viu, e prea devreme pentru cimitir! Să te bazezi doar pe logică, fără să ţii seamă de fire, nu se poate! Logica prevede trei situaţii, iar ele sunt un milion! Tai întreg milionul şi reduci totul la o singură problemă, e comod! E soluţia cea mai uşoară! Ispititor de clară, nici nu mai trebuie să stai să te gândeşti! Ăsta-i principalul, că nu trebuie să te gândeşti! Tot misterul vieţii încape în două păginuţe.

— Ia te uită ce şi-a dat drumul şi ce mai bate darabana! Trebuie ţinut de mâini, râse Porfiri. Închipuiţi-vă, se întoarse el către Raskolnikov, exact aşa a fost şi aseară, toţi într-o odaie, pe şase voci, ba şi cu un punci luat înainte, vă puteţi închipui? Nu, frate, nu-i adevărat: „mediul“ înseamnă mult în cazul unei crime, pot să-ţi dovedesc asta.

— Ştiu şi eu că înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un bărbat de patruzeci de ani batjocoreşte o fetiţă de zece; mediul l-a împins s-o facă?

— De ce nu, în sensul strict al termenului, poate că şi mediul, spuse surprinzător de serios Porfiri, o crimă asupra unei fetiţe poate fi explicată chiar foarte bine prin „mediu“.

Razumihin numai că nu luă foc.

— Atunci vrei să-ţi dovedesc imediat, răcni el, că ai genele albe numai pentru că biserica lui Ivan cel Mare are treizeci şi cinci de stânjeni înălţime? O să-ţi dovedesc în mod clar, precis, progresiv şi chiar cu o nuanţă liberală. Mă prind! Ei, pui pariu?

— Pun! Să ascultăm, rogu-vă, cum dovedeşte!

— Tot timpul se preface, fir-ar al dracului! strigă Razumihin sărind de pe scaun şi fluturând din mână. Îmi bat gura de pomană cu el! Face totul înadins, tu nu-l cunoşti încă, Rodion! Şi ieri le-a luat partea, doar ca să-i prostească pe toţi. Şi