ce n-a spus ieri, Dumnezeule mare! Iar ei erau încântaţi! E în stare s-o ţină aşa câte două săptămâni. Anul trecut ne încredinţa că el, nu ştiu pentru ce, se călugăreşte: ne-a bătut la cap două luni de zile! Nu demult i s-a năzărit să ne înştiinţeze că se însoară, că totul e deja pregătit şi că-şi pune pirostriile. Îşi făcuse şi haine noi. Noi ne-am apucat să-l felicităm. Când colo, nici tu mireasă, nici nimic: doar baliverne!

— Uite că minţi! Hainele mi le făcusem înainte. De la hainele noi mi-a şi venit ideea să vă păcălesc.

— Sunteţi într-adevăr atât de prefăcut? întrebă degajat Raskolnikov.

— Păi ce credeaţi? Aşteptaţi, şi pe dumneavoastră o să vă duc, ha-ha-ha! Nu, staţi, vă spun tot adevărul. Legat de toate chestiile astea, crime, mediu, fetiţe, mi-am amintit acum – de fapt, m-a interesat din capul locului – de un mic articol al dumneavoastră. „Despre crimă“ sau cam aşa ceva, i-am uitat titlul... Am avut plăcerea să-l citesc acum două luni, în Cuvântul periodic.

— Articolul meu? În Cuvântul periodic? întrebă surprins Raskolnikov. Am scris, într-adevăr, acum şase luni, când am părăsit universitatea, un articol pe marginea unei cărţi, dar l-am dus la Cuvântul săptămânal, nu la Cuvântul periodic.

— Şi a nimerit la Cuvântul periodic.

— Păi, Cuvântul săptămânal îşi înceta apariţia, de asta nici nu l-au publicat atunci...

— Aşa e, însă după ce şi-a încetat apariţia, Cuvântul săptămânal s-a contopit cu Cuvântul periodic, de asta micul dumneavoastră articol a apărut acum două luni în Cuvântul periodic. N-aţi ştiut?

Într-adevăr, Raskolnikov habar nu avea.

— Iertat să-mi fie, dar puteţi să le cereţi bani pentru articol! Ce fire aveţi şi dumneavoastră! Trăiţi atât de retras, încât nu vă parvin nici lucruri care vă privesc direct. Ăsta-i adevărul.

— Bravo, Rodka! Nici eu n-am ştiut! strigă Razumihin. Chiar azi o să dau fuga la sala de lectură să cer numărul! Acum două luni? În ce dată? Nu contează, îl găsesc eu! Ia te uită! Şi tace mâlc!

— Dar cum aţi aflat că articolul era al meu? Era semnat doar cu o iniţială.

— A, întâmplător, zilele trecute. Printr-un redactor pe care-l cunosc... M-a interesat foarte mult.

— Analizam, ţin minte, starea psihologică a criminalului pe tot parcursul crimei.

— Da, şi insistaţi asupra faptului că actul crimei este însoţit întotdeauna de o stare morbidă. Foarte, foarte original, dar... pe mine, de fapt, nu această parte a micului dumneavoastră articol m-a interesat, ci o anumită idee strecurată la sfârşitul lui, pe care o menţionaţi din păcate doar aluziv şi vag... Într-un cuvânt, dacă vă amintiţi, insinuaţi că ar exista pe lume oameni care pot... adică nu că pot, ci mai degrabă au tot dreptul să săvârşească tot soiul de excese şi de crime şi că legea nu ar fi scrisă pentru ei.

Raskolnikov zâmbi ironic văzându-şi ideea atât de vădit şi de voit denaturată.

— Cum? Ce mai e şi asta? Drept la crimă? Dar nu „împins de mediu“? întrebă, chiar cu un fel de spaimă, Razumihin.

— Nu, nu, nu chiar de asta, răspunse Porfiri. Toată chestia e că în articolul cu pricina toţi oamenii se împart cumva în „obişnuiţi“ şi „neobişnuiţi“. Oamenii obişnuiţi trebuie să trăiască în supunere şi nu au dreptul să încalce legea, fiindcă, vedeţi dumneavoastră, sunt obişnuiţi. Iar cei neobişnuiţi au dreptul să săvârşească orice crime şi să încalce în fel şi chip legea tocmai pentru că sunt neobişnuiţi. Parcă aşa susţineaţi, dacă nu greşesc.

— Ce tot spui? Aşa ceva nu se poate! mormăi nedumerit Razumihin.

Raskolnikov zâmbi din nou ironic. Pricepuse imediat unde băteau şi spre ce voiau să-l aducă; îşi amintea articolul. Hotărî să accepte provocarea.

— Nu susţineam chiar asta, începu simplu şi modest. Totuşi recunosc că aţi redat aproape corect ideea, dacă vreţi, chiar absolut corect... (Îi făcea oarecum plăcere să accepte asta.) Singura deosebire este că nu susţin deloc că oamenii neobişnuiţi trebuie neapărat să comită întruna tot soiul de fărădelegi şi că au această datorie, cum spuneţi dumneavoastră. De altfel, mă îndoiesc că un asemenea articol ar fi fost publicat. N-am făcut decât să dau pur şi simplu de înţeles că omul „neobişnuit“ are dreptul... nu oficial, ci cu de la sine putere, are dreptul să permită conştiinţei sale să treacă... peste anumite oprelişti, însă numai atunci când punerea în practică a ideii sale (care poate fi uneori salvatoare pentru întreaga omenire) impune acest lucru. Spuneţi că articolul meu nu este clar; sunt gata să vi-l explic, atât cât îmi stă în puteri. Probabil nu greşesc presupunând că asta şi doriţi. Ei bine, fie! După părerea mea, dacă descoperirile lui Kepler şi lui Newton n-ar fi putut, din pricina cine ştie cărui concurs de împrejurări, să fie făcute cunoscute oamenilor decât sacrificând viaţa unuia, a zece, a o sută sau a mai ştiu eu câtor oameni care ar fi stat în calea acestor descoperiri sau le-ar fi împiedicat, Newton ar fi avut dreptul, mai mult chiar, datoria... să înlăture aceşti zece sau o sută de oameni pentru a-şi face cunoscute descoperirile întregii omeniri. De aici nu rezultă câtuşi de puţin că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i se năzărea lui, în dreapta şi-n stânga, sau să fure zi de zi din piaţă ce-i poftea inima. Pe urmă, din câte reţin, dezvolt în articolul meu ideea că toţi... ei bine, să zicem legiuitorii şi cârmuitorii omenirii, începând cu anticii, continuând cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii şi aşa