mai departe, toţi până la unul au fost criminali, fie şi numai pentru faptul că dând o lege nouă au încălcat-o pe cea veche, respectată cu sfinţenie de societate şi preluată de la părinţi, şi nu s-au dat înapoi nici de la vărsarea de sânge (absolut nevinovat uneori şi împrăştiat din belşug în numele vechii legi), dacă doar prin vărsarea de sânge puteau izbândi. Mai este de remarcat că mai toţi aceşti binefăcători şi cârmuitori ai omenirii au fost cumplit de sângeroşi. Într-un cuvânt, ajung la concluzia că toţi, nu numai cei mari, dar şi cei care abia ies cât de cât din făgaş, adică sunt în stare să spună ceva cât de cât nou, trebuie să fie, prin firea lor, criminali, mai mult sau mai puţin, se înţelege. Altfel le-ar fi greu să iasă din făgaş, iar să rămână în rând cu toată lumea este de neacceptat pentru ei, tot din cauza firii lor, desigur, şi după mine au chiar datoria să nu accepte. Într-un cuvânt, vedeţi că până aici nu e nimic nou. Asta s-a scris şi s-a citit de mii de ori. Cât despre faptul că eu împart oamenii în obişnuiţi şi neobişnuiţi, sunt de acord că este ceva întru câtva arbitrar, dar nu avansez cifre. Nu fac decât să cred în această idee de principiu a mea. Iar ea constă în faptul că oamenii, prin legea firii, se împart în general în două categorii: una inferioară (a celor obişnuiţi), adică, să spunem aşa, materialul care nu serveşte decât la a da naştere altor indivizi asemănători, şi una a oamenilor adevăraţi, adică a celor care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou. Există, evident, nenumărate subîmpărţiri, dar trăsăturile definitorii ale celor două categorii sunt destul de distincte: prima categorie, adică materialul, cuprinde, în general vorbind, oameni care prin natura lor sunt conservatori, corecţi şi trăiesc în supunere, ceea ce le şi este pe plac. După părerea mea, ei sunt chiar datori să fie supuşi, fiindcă asta le e menirea şi, categoric, nu e nimic înjositor pentru ei în asta. Oamenii din a doua categorie încalcă cu toţii legea, sunt distrugători sau înclinaţi spre distrugere, în funcţie de puteri. Crimele acestor oameni sunt, se înţelege, relative şi diverse; mai toţi cer, prin diferite declaraţii, distrugerea prezentului în numele a ceva mai bun. Dacă pentru ideea lui e nevoie să treacă peste un cadavru sau să se bălăcească în sânge, conştiinţa unui astfel de om îi poate îngădui, după părerea mea, aşa ceva – totul depinde de idee şi de importanţa ei – remarcaţi acest lucru. Numai în acest sens vorbesc eu în articolul meu despre dreptul lor la crimă. (Dacă vă mai amintiţi, am plecat de la aspectul juridic.) De altfel, nici nu există vreun motiv de prea mare îngrijorare: marea masă nu le recunoaşte aproape niciodată acest drept, îi supune la chinuri şi îi spânzură (mai mult sau mai puţin), iar prin asta îşi îndeplineşte, cu deplină îndreptăţire, menirea ei conservatoare, cu toate că apoi, prin generaţiile următoare, aceeaşi masă îi aşază pe osândiţii de ieri pe socluri şi se înclină (mai mult sau mai puţin) în faţa lor. Prima categorie domneşte întotdeauna peste prezent, a doua categorie domneşte peste viitor. Primii conservă lumea şi o înmulţesc numeric; cei de-al doilea pun în mişcare lumea şi o îndreaptă spre un ţel. Şi unii, şi alţii au exact acelaşi drept la existenţă. Într-un cuvânt, pentru mine au drepturi egale şi – vive la guerre éternelle – până la Noul Ierusalim, se-nţelege!

— Aşadar credeţi în Noul Ierusalim?

— Cred, răspunse hotărât Raskolnikov, uitându-se, aşa cum făcuse şi în timpul lungii sale tirade, în jos, după ce îşi fixase un punct pe covor.

— Şi în Dumnezeu credeţi? Iertaţi-mi curiozitatea.

— Cred, repetă Raskolnikov ridicând ochii spre Porfiri.

— Şi în învierea lui Lazăr credeţi?

— Crred. De ce vă interesează toate astea?

— Credeţi în litera lor?

— În litera lor.

— Aşa vasăzică, eram curios. Iertaţi-mă. Dar daţi-mi voie, revin la ce discutam, nu sunt întotdeauna executaţi, unii chiar dimpotrivă...

— Triumfă în timpul vieţii? A, da, unii îşi ating ţelul şi în timpul vieţii, iar atunci...

— Încep să execute ei?

— Dacă trebuie; de fapt, mai toţi o fac. Remarca dumneavoastră e plină de miez!

— Mulţumesc. Dar spuneţi-mi următorul lucru: ce-i deosebeşte pe aceşti oameni neobişnuiţi de cei obişnuiţi? Există nişte semne din naştere? Sunt de părere că aici e nevoie de o mai mare exactitate, ca să spun aşa, de o mai mare diferenţiere exterioară: scuzaţi-mi o îngrijorare firească, de om practic şi bine intenţionat, dar n-ar trebui să poarte, de pildă, nişte veşminte aparte, o emblemă sau mai ştiu eu ce?... Fiindcă, recunoaşteţi, dacă se produce o confuzie şi cuiva dintr-o categorie i se năzare că aparţine celeilalte categorii şi începe „să înlăture toate opreliştile“, cum fericit v-aţi exprimat dumneavoastră, apoi...

— O, asta e ceva foarte frecvent! Această remarcă este şi mai plină de miez decât cea de adineauri...

— Vă mulţumesc...

— N-aveţi pentru ce; dar nu pierdeţi din vedere faptul că eroarea este posibilă numai din partea primei categorii, adică a oamenilor „obişnuiţi“ (cum, poate nefericit, le-am spus eu). În ciuda înclinaţiei lor înnăscute spre supunere, un anume spirit jucăuş al firii, care nu le este refuzat nici măcar dobitoacelor, face ca multora dintre ei să le placă să se creadă oameni înaintaţi, „distrugători“, chemaţi să răspândească şi ei „cuvântul nou“, iar asta cu toată sinceritatea. Ce-i drept, de foarte multe ori ei nici nu-i observă pe adevăraţii inovatori şi chiar îi dispreţuiesc, ca pe