nişte inşi retrograzi, a căror gândire nu poate fi decât degradantă. După mine însă, nu poate fi cine ştie ce pericol în asta şi nu aveţi, zău, de ce să vă alarmaţi, fiindcă ei nu merg niciodată prea departe. Desigur, li se pot administra din când în când câteva nuiele pentru că şi-au luat-o în cap, ca să ştie unde le este locul, dar atâta tot; nu e nevoie nici măcar de cineva care s-o facă: se biciuiesc singuri, fiindcă au un simţ deosebit al moralităţii; unii îşi fac reciproc acest serviciu, iar alţii o fac cu propria mână... Se căiesc public în fel şi chip, ceea ce e frumos şi pilduitor, într-un cuvânt, nu aveţi de ce să vă faceţi griji din pricina lor... E o lege a naturii.

— Ei, cel puţin în privinţa asta m-aţi mai liniştit; dar mai e o problemă: spuneţi-mi, vă rog, sunt mulţi oameni din aceştia, „neobişnuiţi“, care au dreptul să căsăpească pe alţii? Eu, fireşte, sunt gata să mă înclin în faţa lor, dar recunoaşteţi că e cam de speriat dacă sunt în număr foarte mare, nu-i aşa?

— A, nu vă faceţi griji nici din pricina asta, continuă pe acelaşi ton Raskolnikov. În general, se nasc extrem de puţini, chiar ciudat de puţini, oameni cu o gândire nouă, şi chiar oameni care să fie în stare să spună ceva cât de cât nou. Un singur lucru e clar, anume că în ceea ce priveşte naşterea oamenilor şi a tuturor acestor categorii şi subcategorii, există o ordine determinată, extrem de corect şi de riguros, de o anumită lege a naturii. Sigur că acum această lege nu este cunoscută, dar sunt încredinţat că ea există şi că, prin urmare, la un moment dat poate deveni cunoscută. Acesta şi este singurul motiv pentru care există pe lume o imensă masă de oameni, materialul, pentru ca, în cele din urmă, printr-un efort, printr-un proces rămas până acum misterios, prin cine ştie ce încrucişare de neamuri şi rase, să se opintească şi să dea naştere, în fine, fie şi în proporţie de unul la o mie, unui om cât de cât independent. Oameni care să fie independenţi într-o şi mai mare măsură se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, doar ca să vă faceţi o idee). Iar într-o măsură şi mai mare, cu un grad şi mai înalt de independenţă – unul la o sută de mii. Oameni geniali – unul la câteva milioane, iar pentru apariţia marilor genii, exemplare desăvârşite ale omenirii, trebuie să se scurgă multe mii de milioane de oameni pe pământ. Pe scurt, în retorta în care se produc toate astea nu m-am uitat. Dar o anumită lege există, fără doar şi poate, şi trebuie să existe; aici nu poate fi vorba de întâmplare.

— Glumiţi sau ce tot îndrugaţi acolo? strigă în cele din urmă Razumihin. Vă prostiţi unul pe altul? Stau să-şi bată joc unul de altul! Tu vorbeşti serios, Rodea?

Raskolnikov îşi ridică în tăcere spre el chipul palid şi aproape trist, dar nu răspunse nimic. Având în faţă acest chip calm şi trist, lui Razumihin i se păru ciudat sarcasmul făţiş, insolent, enervant şi nepoliticos al lui Porfiri.

— Ei, frate, dacă chiar vorbeşti serios... Ai cu siguranţă dreptate când spui că asta nu-i ceva nou şi că seamănă cu tot ce-am auzit şi citit de o mie de ori; dar ce e într-adevăr original în toate astea – şi, spre marea mea groază, îţi aparţine într-adevăr numai ţie – este că admiţi totuşi vărsarea de sânge dictată de conştiinţă şi, iartă-mă, chiar cu un fel de fanatism... În asta şi constă probabil ideea principală a articolului tău. Păi, această acceptare a vărsării de sânge dictate de conştiinţă... este, după mine, mai înspăimântătoare decât ar fi autorizarea oficială, legală, a vărsării de sânge...

— Perfect adevărat, e mai înspăimântătoare, interveni Porfiri.

— Nu, te-a luat apa! Aici e ceva în neregulă. O să citesc şi eu... Te-a luat apa! Nu poţi să gândeşti aşa... O să-l citesc.

— În articol nu scrie nimic din toate astea, acolo sunt numai aluzii, spuse Raskolnikov.

— Aşa, aşa, zise Porfiri fremătând, acum aproape că mi-e clar cum binevoiţi să vedeţi crima, dar... scuzaţi-mi plictisitoarea insistenţă (v-am sâcâit deja din cale-afară), mi-e de-acum şi jenă, dar vedeţi dumneavoastră: adineauri m-aţi liniştit de tot în privinţa amestecării din greşeală a celor două categorii, însă... nu pot să nu fiu îngrijorat de situaţiile practice, care sunt fel de fel! Să zicem că un bărbat sau un tânăr oarecare îşi închipuie că e Licurg ori Mahomed... unul viitor, evident, şi se apucă să înlăture din cale toate opreliştile... O să fie, îşi zice, o campanie pe termen lung, iar o campanie cere bani... ei, şi începe să facă rost de ei pentru campanie... înţelegeţi?

Zametov pufni deodată în colţul lui, dar Raskolnikov nici nu ridică ochii spre el.

— Mă văd nevoit să recunosc, răspunse el calm, că trebuie să existe într-adevăr astfel de situaţii... Proştii şi orgolioşii, mai cu seamă, cad în plasa asta, cu precădere cei tineri.

— A, vedeţi? Bun, şi atunci?

— Atunci, asta e, zâmbi ironic Raskolnikov, nu e vina mea. Aşa este şi va fi mereu. Poftim, el (arătă din cap spre Razumihin) a spus adineauri că eu admit vărsarea de sânge. Ei, şi? Nu e societatea îndeajuns de bine apărată prin deportări, închisori, anchetatori, ocne? De ce ne-am îngrijora? Căutaţi hoţul!

— Bun, şi dacă îl găsim?

— Doar ştiţi ce-aveţi de făcut cu el.

— Staţi bine cu logica. Dar cum rămâne cu conştiinţa lui?