— Ce vă pasă?

— Pur şi simplu din omenie.

— Cine are aşa ceva, să sufere pentru greşelile lui. Asta îi e şi pedeapsa, başca ocna.

— Dar cei cu adevărat geniali, întrebă încruntându-se Razumihin, ăia care au dreptul să căsăpească, ăia nu trebuie să sufere deloc, nici pentru sângele vărsat?

— Cuvântul trebuie nu are ce căuta aici. Aici nu există nici permisiune, nici interdicţie. N-au decât să sufere dacă le e milă de victimă... Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă încăpătoare şi pentru o inimă simţitoare. Oamenii cu adevărat mari trebuie să simtă, cred eu, o mare tristeţe pe lumea asta, adăugă el deodată gânditor, pe un alt ton decât cel al discuţiei.

Îşi ridică ochii, îi privi grav pe toţi, apoi zâmbi şi îşi luă şapca. Era cam prea calm în comparaţie cu felul în care intrase mai devreme şi simţea acest lucru. Se ridicară cu toţii.

— Ei, mă înjuraţi sau nu, vă supăraţi sau nu, nu pot să mă abţin, spuse în încheiere Porfiri Petrovici. Îngăduiţi-mi încă o mică întrebare (vă sâcâi deja prea mult!), doar o idee mică de tot voiam să vă mai împărtăşesc, numai ca să nu uit...

— Bine, spuneţi-vă mica idee.

Raskolnikov rămase în picioare dinaintea lui, palid la faţă şi aşteptând.

— Păi, uitaţi... nu ştiu nici eu, zău, cum să mă exprim mai bine... Mica mea idee e cam năstruşnică... psihologică... Uitaţi, când aţi scris articolul, nu se poate, he-he!, să nu vă fi socotit şi pe dumneavoastră – oricât de puţin – un om „neobişnuit“, care are de rostit un cuvânt nou, în sensul spuselor dumneavoastră... Nu-i aşa?

— Se prea poate, răspunse dispreţuitor Raskolnikov.

Razumihin se foi pe scaun.

— Dar dacă-i aşa, nu cumva v-aţi hotărât şi dumneavoastră, din pricina unor eşecuri în viaţă şi a unor dificultăţi ori pentru propăşirea întregii omeniri, să treceţi peste vreo oprelişte?... Bunăoară, să ucideţi şi să jefuiţi?...

Şi parcă îi făcu iar cu ochiul stâng şi râse neauzit, exact ca mai înainte.

— Dacă treceam, în mod sigur nu v-aş fi spus dumneavoastră, răspunse cu un dispreţ sfidător şi arogant Raskolnikov.

— A, nu, mă interesează asta doar ca să vă înţeleg articolul sub aspect literar...

„Pfui, ce făţiş şi cu câtă obrăznicie!“, se gândi scârbit Raskolnikov.

— Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia, răspunse el sec, că nu mă cred un Mahomed sau un Napoleon, nici vreun alt personaj de acest fel, oricare ar fi el, şi că, nefiind în pielea lor, nu pot să vă dau o explicaţie satisfăcătoare despre felul în care aş proceda eu.

— Ei, dar cine nu se crede astăzi în Rusia un Napoleon? spuse deodată pe un ton foarte familiar Porfiri; până şi în intonaţia lui era de astă dată ceva deja extrem de vădit. N-o fi trimis-o săptămâna trecută vreun viitor Napoleon din ăsta şi pe Aliona Ivanovna a noastră pe lumea ailaltă cu toporul?

Raskolnikov tăcea şi se uita cu o privire neclintită la Porfiri. Razumihin se încruntase, posomorât. Părea să miroasă ceva încă dinainte. Îşi rotea privirile furios. Se scurse un minut într-o tăcere sumbră. Raskolnikov se întoarse să plece.

— Plecaţi deja? spuse blajin Porfiri, întinzându-i deosebit de amabil mâna. Sunt foarte, foarte bucuros că v-am cunoscut. Iar în privinţa rugăminţii dumneavoastră, nu vă faceţi nici o grijă. Chiar aşa să şi scrieţi, cum v-am spus. Dar cel mai bine e să veniţi direct la mine... zilele astea... chiar şi mâine. O să fiu acolo pe la unsprezece, negreşit. Aranjăm totul... şi mai stăm puţin de vorbă... Ca unul dintre cei care au fost acolo printre ultimii, ne-aţi mai putea spune câte ceva..., adăugă el cu aerul cel mai binevoitor cu putinţă.

— Doriţi să mă interogaţi în mod oficial, după toate regulile? întrebă tăios Raskolnikov.

— Nu, de ce? Deocamdată nu e deloc necesar. Nu aţi înţeles bine. Eu, vedeţi dumneavoastră, mă folosesc de prilej şi... deja am stat de vorbă cu toţi cei care amanetau la dânsa... de la unii am luat declaraţii... iar dumneavoastră, fiind ultimul... A, chiar, apropo! exclamă dintr-odată, foarte bucuros, cine ştie de ce. Tocmai mi-am amintit, sunt ceva de groază! se întoarse el spre Razumihin. Tu mi-ai împuiat urechile atunci cu Mikolaşka acela... Ei, ştiu şi eu, ştiu şi eu, se întoarse el către Raskolnikov, că băiatul e curat, dar ce să-i faci, a trebuit să-l speriem şi pe Mitka... Ştiţi, esenţialul e că, trecând atunci pe scară... fiţi bun, pe la ora opt aţi fost, nu-i aşa?

— Pe la opt, răspunse Raskolnikov, simţind în aceeaşi clipă, nemulţumit, că nu era nevoie să spună nimic.

— Aşadar, când aţi urcat scările la ora opt, nu aţi văzut la etajul doi, într-un apartament care era deschis – vă amintiţi? – doi muncitori ori pe unul din ei? Zugrăveau acolo, nu i-aţi observat? Este extrem, extrem de important pentru ei!...

— Zugravi? Nu, n-am văzut..., răspunse Raskolnikov vorbind rar şi părând a răscoli printre amintiri, dar în acelaşi timp încordându-se tot, chinuindu-se de moarte să ghicească mai repede unde anume era capcana şi să nu-i scape cumva ceva. Nu, n-am văzut, şi nici vreun apartament deschis n-am observat... Dar la etajul patru (era deja complet lămurit asupra capcanei şi jubila), îmi amintesc că un funcţionar se muta din apartamentul... aflat vizavi de cel al Alionei Ivanovna... asta îmi amintesc... îmi amintesc clar...