nişte soldaţi au scos un divan şi m-au făcut una cu peretele... dar zugravi, nu, nu-mi amintesc... şi nici vreun apartament deschis nu era parcă, nu, nu era...

— Ce tot îndrugi acolo? strigă deodată Razumihin, dumirindu-se parcă despre ce era vorba. Păi, zugravii au lucrat chiar în ziua omorului, iar el a fost acolo cu trei zile mai devreme! De ce-l întrebi aşa ceva?

— Pfui, le-am încurcat! se plesni peste frunte Porfiri. Să fiu al naibii dacă nu m-a înnebunit cazul ăsta! i se adresă, parcă chiar scuzându-se, lui Raskolnikov. Pentru noi e atât de important să aflăm dacă i-a văzut cineva la ora opt în apartament, încât mi-a trecut deodată prin minte că aţi putea să ne spuneţi... le-am încurcat de tot!

— Păi, ar trebui să fii mai atent, remarcă Razumihin cu un aer posac.

Ultimele cuvinte le spuse în antreu. Porfiri Petrovici îi conduse până la uşă, extrem de amabil. Ieşiră amândoi în stradă, sumbri şi mohorâţi, şi făcură câţiva paşi fără să scoată o vorbă. Raskolnikov trase adânc aer în piept...

~ VI ~

— Nu cred! Nu pot să cred! repeta nedumerit Razumihin, încercând din răsputeri să respingă argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau deja de casa în care erau camerele lui Bakaleev şi unde Pulheria Alexandrovna şi Dunia îi aşteptau deja de mult. Discutând cu aprindere, Razumihin se oprea întruna; tulburarea şi emoţia îi erau stârnite acum numai de faptul că, pentru prima oară, vorbeau despre asta pe faţă.

— Nu crede, atunci! replică ironic Raskolnikov, cu un zâmbet rece şi detaşat. Tu, după cum ţi-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cântărit fiecare cuvânt...

— Fiindcă eşti bănuitor din fire, de asta ai cântărit... Mda... într-adevăr, recunosc că tonul lui Porfiri a fost destul de ciudat, iar ticălosul ăla de Zametov şi mai şi... Ai dreptate, avea el ceva, dar de ce? De ce?

— Şi-a schimbat părerea azi-noapte.

— Nici vorbă, dimpotrivă! Dacă aveau în cap ideea asta smintită, s-ar fi străduit din răsputeri să o ascundă, să nu-şi lase cărţile la vedere, ca pe urmă să te prindă... Dar acum... asta-i neobrăzare şi imprudenţă!

— Dacă aveau fapte, adică fapte adevărate, sau măcar nişte bănuieli cât de cât întemeiate, atunci şi-ar fi dat într-adevăr osteneala să-şi ascundă jocul, sperând la mai mult (de altfel, mi-ar fi făcut de mult şi o percheziţie!). Dar ei nu au fapte, nici măcar unul – totu-i numai o nălucire de-a lor, totu-i numai în capetele lor, le-a venit aşa o idee, de aia şi încercă să deruteze prin obrăznicie. Poate că asta l-a şi înfuriat pe Porfiri, că nu sunt fapte, iar de ciudă şi-a dat drumul. Dar poate are şi vreo intenţie... pare un om inteligent... Poate a vrut să mă sperie cu faptul că ştie... Are el psihologia lui, frate... De fapt, mi-e şi silă să explic toate astea. Las-o baltă!

— E jignitor, jignitor! Te înţeleg! Dar... dacă tot am vorbit acum limpede (şi e grozav că am vorbit în sfârşit limpede, asta mă bucură), am să-ţi mărturisesc fără înconjur că am observat de mult chestia asta la ei, ideea asta, în tot timpul ăsta, abia-abia schiţată, se-nţelege, dar chiar şi aşa, de ce? Cum de-ndrăznesc? De unde, de unde le-a venit? Dac-ai şti ce furii m-au apucat! Gândeşte-te puţin: un student sărac, doborât de mizerie şi de ipohondrie, aflat în pragul unei boli grave, însoţită de delir, care poate se şi declanşase (reţine lucrul ăsta!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui, care de jumătate de an n-a mai văzut picior de om prin ungherul lui, îmbrăcat numai în zdrenţe şi fără pingele la cizme, e silit să stea în faţa unor comisari oarecare şi să le rabde insultele; apoi datoria care îi cade din senin pe cap, poliţa neachitată la termen către consilierul de curte Cebarov, duhoarea de vopsea, căldura de treizeci de grade Réaumur, aerul închis, puhoiul de lume, povestea cu omorul persoanei la care fusese în ajun, şi toate astea pe stomacul gol! Păi cum să nu leşini! Şi pe asta, pe asta să se întemeieze totul! Păi, fir-ar al dracului! Înţeleg că ţi-e ciudă, Rodka, dar dacă aş fi în locul tău, eu le-aş râde tuturor în nas sau, şi mai bine, i-aş scuipa pe toţi drept în faţă, aş împărţi în stânga şi-n dreapta vreo douăzeci de palme bine plasate, cum li se cuvine întotdeauna, şi cu asta basta. Scuipă-i! Fă-ţi curaj! Nu le-ar fi ruşine!

„Chiar a prezentat bine totul“, se gândi Raskolnikov.

— Să scuip? Uşor de zis! Mâine mă aşteaptă alt interogatoriu! spuse el cu amărăciune. Oare trebuie să mă apuc să le dau explicaţii? Şi aşa mi-e necaz că ieri, la cârciumă, m-am coborât la mintea lui Zametov...

— Fir-ar ai dracului! Mă duc la Porfiri! Îl prind la înghesuială, ca între rude, şi îl fac să pună toate cărţile pe masă. Iar pe Zametov...

„În sfârşit s-a prins!“, îşi spuse în gând Raskolnikov.

— Stai! strigă Razumihin, apucându-l deodată de umăr. Stai, te înşeli! M-am gândit mai bine: te înşeli! Spui că întrebarea cu muncitorii a fost o capcană? Păi, unde vezi tu capcana? Judecă şi singur: dacă făceai asta, te apucai să mărturiseşti că ai văzut pe cineva zugrăvind în apartament... pe lucrători? Din contră: n-ai văzut nimic, chiar dacă ai văzut! Cine ar mărturisi împotriva lui?

— Dacă făceam asta, aş fi spus neapărat că i-am văzut pe lucrători şi apartamentul, continuă să răspundă, fără nici un chef şi cu vădită silă, Raskolnikov.